Într-o seară de februarie 1994, adunaţi de complicitate, într-un apartament din Cluj se întîlneau doi împătimiţi ai benzii desenate şi se puneau pe răsfoit reviste vechi - de pe vremea în care România era mai mare şi, culmea, mai colorată. Unul era artistul plastic clujean Virgil Tomuleţ - autor, printre altele, de stripuri şi albume BD -, iar celălalt craioveanul Dodo Niţă, animator (alături de Viorel Pîrligras, Marian Mirescu ş.a.) al Asociaţiei Bedefililor din România şi autor, în urmă cu ani, al unei Istorii şi al unui Dicţionar ale benzii desenate româneşti. Rezultatul acestei întîlniri, înţeleg, a mai aşteptat un deceniu: un album ce te face să visezi la România de altădată1. O istorie a BD-ului trasă în BD! Banda desenată este, printre arte, o cenuşăreasă, iar bedefilii par adesea copii îmbătrîniţi în reverii şi-n spaţii condamnate la imaturitatea celor două dimensiuni obligatorii. În mod neglijent şi nedrept, oameni cantonaţi în snobism plasează BD-ul printre minoretele inutile ale vieţii şi gazetăriei. La alţii este pasiune şi parte din showbiz. Dacă aş spune că la americani industria comics-ului este de 100 de ori mai lucrativă decît industria noastră cinematografică, s-ar supăra pe mine vreo cinci prieteni pe motiv că amestec merele cu perele - dar nici unul nu mi-ar putea demonstra că nu am dreptate. De acord, filme gen Superman, Spiderman, X-Men sau Hulk - toate făcute după bedeuri - nu sînt capodopere; de aici, unii vor trage concluzia că BD-ul e vax; eu aş spune că BD-ul e uneori pur şi simplu peste film - vezi diferenţa crîncenă dintre benzile cu Astérix şi Obélix, geniale, şi filmele cu aceleaşi personaje, doar simpatice. Ei bine, în opinia mea BD-ul românesc este parte din istoria acestei ţări; se va vedea ce bine s-a şi potrivit una-ntr-alta! Prima publicaţie care a publicat la noi BD a fost Revista copiilor şi a tinerimei, editată între 191