Este binecunoscut faptul ca Eminescu nu a fost poet religios si nici poet mistic, insa niciodata nu a negat existenta divinitatii, cu precadere existenta lui Iisus si Invierea. Câteva poezii ale sale sunt, poate, argumentul incontestabil in acest sens. De asemenea, se stie ca Eminescu avea o neobisnuita sete de cunoastere, fiind totodata un lector asiduu al cartilor vechi, al cartilor bisericesti. Avea rude apropiate care i-au indrumat pasii catre biserica. De aceea, a existat o atractie a marelui poet pentru modelul Iisus. Consemnarea unui duhovnic pe o veche carte bisericeasca, descoperita, dupa aproape un secol si jumatate de la nasterea marelui poet, este un argument de netagaduit: „Pe ziua de Sfintii Voievozi, din anul 1866, m-a chemat la Mânastirea Neamtu, si l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul Mihai Eminescu. Si a fost acolo si Ion Gheorghita din Cracaoani, care este primar. Iar Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-a sarutat mâna si mi-a spus : Parinte, sa ma ingropati la tarmul marii si sa fie intr-o mânastire de maici si sa ascult in fiece seara, ca la Agafton (mânastire de maici lânga Botosani) cum cânta «lumina lina»“. Asadar, poetului ii erau familiare sfintele slujbe si iubea imnul „Lumina lina“, unul din cele mai frumoase din cadrul vecerniei ortodoxe. Cât priveste taina spovedeniei, chiar daca i-a fost sugerata sau initiativa i-a apartinut, cert este faptul ca s-a spovedit si s-a impartasit, sarutând mâna calugarului duhovnic, ca un bun crestin care se aproprie senin de moarte, considerând-o numai o trecere la alta stare. Clipele care preced cea mai mare minune - Invierea din morti a Domnului - stau sub pecetea tensiunii dintre intuneric si lumina, dintre frig si caldura, dintre moarte si viata, punând in opozitie nimicnicia umana cu maretia divina. Poezia „Invierea“, in care sunt prezentate antitezele, este ilustrativ