O spun iarăşi, că nu strică: nu am înţeles niciodată mania (i.e. nebunia) noastră de a ne judeca maniheist, dinspre prezent, trecutul. Pretutindeni ori-ori, mai niciodată şi-şi. Numai disjuncţia (dezbinarea, destrămarea, desfigurarea) ne satisface apetitul sadomasochist. Conjuncţia (coagularea, armonizarea contrariilor) ni se pare dovada impardonabilă a spiritului căldicel, împăciuitorist. De ce oare eram obligaţi la şcoală să optăm invariabil pentru Gherea în defavoarea lui Maiorescu, deşi e limpede că numai simbioza perspectivelor oferă soluţia justă şi eficientă? De ce-o fi sfredelit atît amar de vreme în conştiinţa noastră lirică dilema Eminescu sau Macedonski, urmînd celei dintre Alecsandri şi Eminescu, înainte de „dilema“ Arghezi sau Blaga, în loc să-i fixăm fiecăruia cuvenitul loc în strană? La ce bun, student fiind şi debutînd în critica literară, să trebuiască să aleg de partea cui sînt, a lui G. Călinescu sau E. Lovinescu? Iar ca să publici, era cruntă nevoie să optezi, ca puşcăriaşul, pe viaţă: Luceafărul sau România literară! Marin Preda sau Eugen Barbu!
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic Stupida, păguboasa patimă a ştampilării. Cultul monovalenţei. Obsesia ţarcului, alergia la insubordonare şi varietate, groaza mediocrităţii (şi a oficialităţii) faţă de personalitatea alchimică, senin însumatoare de polarităţi. Boală veche. La fel fusese-n vremea boierimii degrab’ tăietoare de capete, potrivit facţiunilor turcofile sau rusofile, apoi a burgheziei germanofile sau francofile, întru pacostea comună şi folosul alogeniei hrăpăreţe. Ca şi la instaurarea monarhiei, în vremea carlismului, legionarismului, antonescianismului ş.a.m.d. Totul, cu o istoriografie mai mereu pigmentată partizan, de la Xenopol şi Iorga la Florin Constantiniu, de la Hasdeu şi C. Giurescu la Gh
