Am fost la Mogosoaia - in ultimii ani - numai atunci cand au avut loc vernisaje ale unor expozitii fie de pictura, fie de sculptura. Sentimentele sunt contradictorii. Frumusetea locului ma relaxeaza, imi da o stare de bine si imi spun ca este spatiul ideal pentru un fapt de arta: ai linistea necesara de a privi, de a intelege, de a reflecta asupra celor vazute, te inconjoara si o atmosfera a istoriei, deci a stabilitatii. In acelasi timp, tocmai linistea si zidurile rosii ale cladirilor din ansamblul cultural Mogosoaia iti creeaza o impresie stranie de inghet, de iesire din timp.
Pentru ultima sa expozitie, Ecaterina Vrana a ales Mogosoaia, fapt oarecum curios pentru firea si pictura sa. Istoria este mai prezenta la Mogosoaia decat prezentul.
Nici vizitatorii care se plimba cu pasi lenevosi pe alei, nici fiarele zornaite parca in ciuda linistii de catre niste muncitori zelosi abia la amurg, nici latraturile unui canis speriat, intrigat de aparitia unor ponei pe pajistile verzi nu anima peisajul. Te astepti, din clipa in clipa, sa cobori tu insuti in timp sau sa urce nu stiu ce vremuri tainice catre tine.
Fundamental, la Mogosoaia ai senzatia ca se sopteste, ca vorbele vin de undeva de departe si nu de la cei de langa tine. Or, pictura Ecaterinei Vrana se opune prin toata fibra sa staticului, istorismului, fiind mai degraba un jurnal al unui prezent extrem de tensionat, de nervos, de nelinistit.
Nu este obligatoriu sa cunosti autorul spre a-i configura portretul: fire dinamica, intr-o vesnica agitatie, afisand permanent o personalitate dubla - una cea expusa (cu o tenta de provocare avangardista de genul "Epater le bourgeois") si o alta ascunsa, protejata, la care putini au acces. Si pictura ei dezvaluie cele doua ipostaze ale unei personalitati de tip accentuat: formal, ea este in contra studiului, a temeiniciei, a rigurozitatii ped
