Trăim isteria unui fenomen care se crede sincer dincolo de bine şi de rău.

Avem o relaţie specială cu pămîntul de dedesubt. E un pămînt de trecere. Iubim enorm România pînă cînd ni se pare că se obrăzniceşte. Gigi Becali, spre pildă, a dat pămîntul ăsta sfînt, roditor de biserici, pe o vizită de siguranţă la necredincioşi. Un loc cu care împărtăşeşte ferm principiile despre fotbal şi femei. Vorba lui Rushdie, cîteodată Armata Domnului nu cunoaşte graniţe ideologice. România e repudiată de îndată ce nu-i mai serveşte pe IT-işti colosali ori pe latifundiari triumfători. Cu toţii pleacă la o adică. Plecare. Gîndul ne bîntuie pe toţi. Atunci cînd ieşim pe stradă, cînd mergem la doctor, cînd intrăm într-o toaletă de tren sau privim în albia unui rîu. Unii însă chiar o fac. Cei care pot. Şi care mai apoi ne dau lecţii. România le tremură în glas. Există un dor cotropitor de România, ţara care dispare la comandă şi reapare la ordin. Cea mai convenabilă dintre ţări.

Sînt şi dintre cei care nu pleacă, dar aleg să trăiască într-o Românie personală. George Copos a declarat cu glas tremurînd că nu acceptă decît justiţia familiei şi a angajaţilor. Altfel de fugă. Un frumos exemplu despre cum putem anula România atunci cînd nu ne mai convine. O ţară fără justiţie carevasăzică nu există. Drama acestor oameni e de înţeles. Surprinzător e felul în care ideea de stat, bun sau rău, dispare senin în gura lor, iar acest gol e preluat, purtat, răspîndit în cît mai multe case, cît mai multe urechi, cît mai multe conştiinţe. România stă pitită în aceste zile ca un cîine bătut. Judecătorii pot greşi, aşa cum au făcut-o mulţi în mii de cazuri. Atît pot. Atît poate, deocamdată, România. Cel mai simplu e să-i dai un şut în fund. În aceste zile fotbalul lucrează la decroşetarea României. Un spaţiu pe care l-a făcut să danseze pe vremuri. Un spaţiu pe care ar trebui să-l reprezint