În anii '70, mîncam la felul întîi borş de urzici, la felul doi tocană de cartofi, iar seara şi dimineaţa beam lapte de capră. La desert, cît era ziua de lungă, aveam dude: dude albe, rozalii şi nu în ultimul rînd negre. Mîncam pur şi simplu. Nu-mi amintesc dezgusturi radicale sau plăceri nebune legate de mîncarea pe care o descopeream în farfurie. Una din delicatesele acelor vremuri: cleiul de pe coaja prunilor. Era perioada copilăriei mele fericite la ţară. În anii '80, devenisem deja un copil civilizat: învăţam la cea mai bună şcoală, pe atunci, din orăşelul numit Botoşani, din cînd în cînd aveam la micul dejun muşchi file şi crenvurşti, la prînz alternativ supă de găluşte şi de perişoare, apoi invariabil friptură cu piure, sarmale, ardei umpluţi. Toate astea primeau în Moldova natală cantităţi însemnate de smîntînă, care trebuia să îmblînzească lumea şi asperităţile ei. Masa de prînz era pentru mine o adevărată poveste, un teren de luptă. Mîncam timp de o oră jumătate. În timp ce părinţii mei spălau vasele, eu contemplam încă supa de găluşte, care era începutul şi sfîrşitul meu: nimic nu mi s-a părut vreodată mai fad, mai nesfîrşit şi mai agasant. Era perioada lungii mele acomodări cu oraşul. Aruncam sandviciurile cu muşchi file, adevărate trofee ale acelor ani, pe unde apucam. Nu la coşul de gunoi de acasă, nici în cel de la şcoală, pentru că puteau fi reperate, ci mai întîi pe acoperişul casei de vis-ŕ-vis, iar apoi, în spatele unui raft de bibliotecă. Cînd mortul din spatele cărţilor de popularizare a ştiinţei a fost descoperit de ai mei, războiul meu cu civilizaţia sandviciurilor puse în pacheţelul pentru şcoală a devenit făţiş. Nu mă îndoiesc că, dacă ar fi fost posibil, şi supa de găluşte şi-ar fi putut găsi un loc de cinste în tomberonul din spatele bibliotecii. Şi totuşi inevitabilul s-a produs. În anii '90, eram deja o carnivoră înfocată, depende