Indiscutabil, Shakespeare este, la ora de fata, „pe val" in teatrul romanesc: spectacolele cu piese de-ale sale se inmultesc de la o luna la alta, sub semnaturi regizorale dintre cele mai prestigioase. Este, cu siguranta, (si) un semn al crizei generale, pe care incepem sa o resimtim si noi, din ce in ce mai acut.
Unul dintre cele mai recent realizate spectacole Shakespeare se joaca la Teatrul National din Timisoara, sub titlul Povestea de iarna. Numarandu-se printre textele shakespeariene tarzii (a fost compusa, pare-se, in jurul anului 1611, cu vreo cinci ani inaintea mortii autorului), piesa este cunoscuta, in genere, ca Poveste de iarna; asa a aparut de pilda, prin 1995, pe afisul Teatrului „Bulandra", anuntand un superb spectacol conceput de Alexandru Darie. In varianta destinata special scenei timisorene si mizanscenei lui Alexander Hausvater, tanarul si prolificul dramaturg Stefan Peca a preferat forma articulata in translarea pe romaneste a originalului (articulat, si el) The Winter’s Tale; fireste, nu asemenea detalii conteaza: in ansamblu, noua traducere suna bine, in ciuda unor mici barbarisme de genul „te consiliez sa..." ori „pana la finalul zilelor mele". Suna, in orice caz, adecvat unei montari purtand marca stilului Hausvater, stil atingand aici un nivel apropiat de implinirea totala. Iar ce mai lipseste pana acolo nu-i este imputabil, la urma urmei, regizorului...
Alexander Hausvater s-a impus in peisajul scenic autohton, inca de la prima sa aparitie „in tromba", in 1992, daca nu ma insel (cu ...au pus catuse florilor... dupa Fernando Arrabal, la Odeon), printr-o defasurare de energii pana atunci nemaiintalnita si de atunci rareori obtinuta de altcineva in teatrul romanesc. Nascut pe plaiul mioritic si intors aici dupa indelungi peregrinari prin Israel, Statele Unite si Canada, Hausvater aducea cu el nu doar un abstr