"The heart is a quarter-pounder "

Jeffrey Miller Fericire, mulţumire, pace: poţi avea una fără alta, poţi avea două fără a treia, rareori le poţi avea pe toate trei. Cînd eram tînăr, eram foarte lacom. Cel mai adesea eram neliniştit, dar ştiam că această nelinişte era superficială, plutind pe deasupra bucuriei profunde de a fi un organism tînăr şi sănătos. Această fericire impersonală era uşor de atins căci treceam cu vederea sursele de nelinişte, cum ar fi faptele, viaţa şi moştenirea unui popor de bocitoare. Treceam cu vederea aceste antecedente - luate în serios de săracii psihiatri - şi-mi smulgeam porţia de libertate. Puteam găsi vizuina de iepure care duce către oceanul etern de fericire doar luînd un autobuz pînă în partea cealaltă a oraşului, unde berea era ieftină şi străinii din belşug. Mi-am făcut o meserie din a găsi vizuini de iepure, o meserie care, ca şi aceea de poet, se potriveşte de minune cu tinereţea, dar care devine din ce în ce mai grea pe măsură ce îmbătrînesc. Problema e că stratul de griji născute din viaţă devine din ce în ce mai gros, vizuinile de iepure devin tot mai adînci şi mai greu de găsit - iar unele nu duc nicăieri, în timp ce altele sînt deja secătuite de diguri de anţărţ. Fericirea încă mai persistă, dar zace în adîncuri şi, mai mult, mai este şi supusă perfidiei îndoielii. Neliniştea, şireată, a învăţat să pună la îndoială însăşi existenţa fericirii, ca să-şi aroge ea toate drepturile. Cu accesul la fericire restrîns, omul încearcă să dobîndească mulţumirea. Ceea ce n-ar fi foarte rău,

dacă setea de fericire nu ar fi atît de adînc împlîntată. Mulţumirea e un fel de recunoştinţă, la care poţi ajunge dacă ai înţelepciunea de a lăsa grijile deoparte. Pentru asta există nişte şmecherii şi cărţi care te învaţă cum să le faci. Mulţumirea pluteşte, sub atacul permanent al micilor mizerii, rămînînd în aer atîta timp