Aproape că nu pot descrie bucuria absolut copilărească pe care am simţit-o joi la prînz cînd, pe site-ul de ştiri on line al ziarului spaniol ABC, site pe care îl aveam deschis pe ecranul computerului meu de la Institutul Cervantes, a apărut această propoziţie: „La escritora rumana Herta Müller gana el Premio Nobel de Literatura...“ În ziarele spaniole, prezentarea ei avea să oscileze între această formulă şi acelea „escritora rumano-alemana“ sau „escritora de origen rumano“, dar întîmplător, una dintre primele ştiri apărute, la doar cîteva minute de la decernare, spunea simplu, „escritora rumana“. Probabil accesul de patriotism entuziast pe care eu l-am avut în clădirea Institutului Cervantes din Bucureşti, considerat măcar şi printr-o convenţie dimplomatică „pămînt spaniol“, este asemănător cu al celor aflaţi în străinătate. Nu se poate să nu fi impresionat, fericit, că etnonimul tău e asociat unui moment de maximă şi fericită vizibilitate mondială, mai ales atunci cînd eşti înconjurat de străini. În plus, trebuie să spun că m-am bucurat nu doar ca româncă, ci şi ca femeie. Faptul că o scriitoare a obţinut prima acest premiu atît de disputat în literatura română, atît de împărţit fantezist între un scriitor şi altul într-o literatură încă eminamente masculină, nu poate să te lase indiferentă, oricît de puţin feministă ai fi. Am comentat mult cu prietene scriitoare acest lucru şi am rîs cumva de ironia sorţii, care, de data asta, a fost de partea doamnelor. Orice s-ar spune, oricum s-ar comenta acest premiu, oricine îl va mai obţine de acum înainte în spaţiul literaturii române, va fi al doilea. Sau a doua. Aşa arată lucrurile în mod definitiv, iar faptul că Herta Müller nu mai trăieşte de mult în România sau că scrie în limba germană sînt nuanţe. Cuvintele „român, româncă, românesc“ se regăsesc în acest moment lipite de orice ştire privitoare la Premiul N