Orice vis de preamărire, chiar dacă se împlineşte, chiar dacă fiecare amănunt al imaginaţiei personale capătă consistenţă, rămâne tot un vis.
Orice jucător care a pătruns pe teren, fie el al fotbalului sau al politicii, al afacerilor sau gazdă a oricărei altfel de competiţii, se visează preşedinte. De acum încolo, timp de câteva fraze, o să folosesc substantivul "preşedinte" pentru a numi de fapt vedetele, indiferent de domeniul de activitate din care ar proveni ele: din presă, din sport, din muzică, din artă în general sau din politică.
Un fotbalist cu mingea la picior de la Fotbal Club Petroşani se visează căpitanul echipei naţionale. O divă expertă în playback îşi imaginează ridicând, în Londra, stadioane în picioare alături de Elton John. Când scriu editorialul ăsta îmi imaginez că am un rost pe lume, că pot ajunge să ating intimitatea unor conştiinţe, chiar şi fără Premiul Pulitzer, pe care, de ce nu?, poate cândva îl voi obţine.
Un om de afaceri care a rezistat muşcându-şi buzele pe piaţa liberă şi capitalistă visează să poată domina discuţia cu un mare bancher. Politicienii care se zbat pe ecranele televizoarelor ca nişte condamnaţi în lanţuri se visează preşedinte, judecătorii şi salvatorii naţiunii care deja i-a condamnat.
Avem un preşedinte-jucător. O tragedie umană. Un vis împlinit. În jurul căruia se prăbuşesc speranţe minuscule, umane, fireşti. Liniştea de acasă, singurătatea solemnă, viitorul previzibil al familiei, cuvintele spuse pentru ca acela care le ascultă să înţeleagă un singur lucru, clar, care îţi defineşte trăirea, fără echivoc.
Toate astea în schimbul a ce? A unui vis împlinit care s-a dovedit a fi iluzia imensă a unui om mai bun. Traian Băsescu este acum faţă în faţă cu ceea ce nu a putut fi şi nu va putea fi niciodată. Se luptă cu propria imaginaţie despre sine şi este strivi