Oameni mari cu suflete de copii care freamătă atunci când se află în faţa roţii norocului, a unui carnaval mecanic sau dacă prin faţa lor, încastrate într-o cutie de lemn, dansează graţioase marionete, făcând piruete. Pentru ei a deschis Edward Galland Zelinsky un muzeu mai puţin obişnuit – un adevărat parc de distracţii, în care toate maşinăriile încă mai funcţionează. Tot ce trebuie să faci este să ceri o fisă.
Musée Mécanique, aflat la parterul unei clădiri din San Francisco, expune nu mai puţin de 300 de ceasuri şi cutiuţe muzicale, jocuri mecanice, instrumente muzicale, scene de teatru cu marionete, roata norocului, păpuşi mecanice şi cam tot ce ai fi putut găsi prin parcurile de distracţii dinainte şi de după cel de-al doilea război mondial.
Nu lipseşte celebra Laffing Sal („Vesela Sal”), o femeie cu o statură impresionantă, cu părul vâlvoi, ce-şi agita braţele şi se apleca spre privitori, râzând, de fapt hohotind, atât de puternic, încât îi speria nu doar pe copiii de-o şchioapă. Înainte de război, ar fi costat aproape 360 de dolari şi ar fi stârnit mare vâlvă pe Golden Gate Avenue. Cu cât trece timpul, Laffing Sal devine din ce în ce mai valoroasă – acum 6.000 de dolari, iar peste 10 ani, cine ştie? O investiţie! Orchestra Wurlitzer, de la începutul secolului XX, era de fapt o cutie de lemn, puţin mai mică decât un dulap, ce reproducea sunetele unei orchestre: viori, tobe, trianglu, fluier, nai, clarinet, pian, dar şi ţambal. Prin geamul de sticlă, privitorii puteau urmări mecanismul-minune care înlocuia talentul unui artist.
Sau pentru doar 1 cent puteai afla cât erai de atrăgător în ochii celorlalţi (acul nu minţea: inocent, atrăgător, obraznic, greu de cucerit, cub de gheaţă sau pasional) sau dacă erai cu adevărat stăpân pe destinul tău (cu alte cuvinte, Căpitanul destinului îţi îndica, pentru un bănuţ, dacă eşti dictator, linguşi
