Dan Stanca (n. Bucureşti, 30 septembrie 1955) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, Secţia engleză-română. A debutat editorial abia în 1992, cu romanul „Vântul sau ţipătul altuia”. Alte romane ale sale: „Aripile Arhanghelului Mihail”, „Ritualul nopţii”, „Apocalips amânat”, „Ultima biserică”, „Muntele viu”, „Morminte străvezii”, „Ultimul om”, „Drumul spre piatră”, „Domnul clipei”, „Pasărea orbilor”, „A doua zi după moarte”, „Mila frunzelor”, „Mut”. A luat premiul Uniunii Scriitorilor din România (1997 şi 2002), premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2000), premiul Fundaţiei Flacăra (1999).
- De curând ai publicat un nou roman, „Craii şi morţii”, în care personajele par să fie celebrele personaje din „Craii de Curtea veche”. Mă îndoiesc că romanul este doar o reverie, cum spui într-o confesiune. Prima întrebare este: de ce pe urmele lui Mateiu Caragiale? Pentru că e „o carte fundamnetală”?
- Pentru orice autor romanul Craii de Curtea Veche este o maximă provocare. Sunt obsedat de cartea aceasta de mult de tot, dar trebuie să recunosc că adevărul imbold pentru a-i cerceta ascunzişurile se datorează volumului „Al patrulea hagealâc” al lui Vasile Lovinescu, carte apărută prima dată în 1981, la CR, chiar în luna decembrie când Jaruselski decreta dictatura militară într-o Polonie înviorată de elanurile Solidarităţii. N-am uitat nciodată această coincidenţă. Pe atunci eram foarte tânăr, aveam 26 de ani şi, cum am mai spus în atâtea rânduri, credeam că tot ce zboară se mănâncă. După atâta vreme m-am lecuit de iluzii şi ştiu care este locul meu în lume. Mă gândesc mai mult la ziua de mâine decât la eternitate. Cu toată deziluzia mea nu mi-am pierdut credinţa în nişte adevăruri esoterice pe care cartea lui Mateiu Caragiale le conţine. Am fost foarte impresionat când am văzut că acum zece ani era socotită de celebra anchet
