Combinati, va rog, gesticulatia becaliana cu deversarile verbale ale unor diaconescus, mimica vibranta a bourenilor cu reactiile vindicative ale sovilor, cultura generala a ebelor cu privirile igasiste si veti obtine, sper, imaginea tipica a "oratorului" care infioara si mesmerizeaza, in ciuda gaurilor negre din CV. Exista, in limba romana, relatii interesante si consistente de corespondenta intre „a vorbi" si „a manca". Se spune, de pilda, ca indivizii se „mananca" intre ei, ori de cite ori acestia se cearta, adresandu-si cu statornicie si convingere urari de vesnica extinctie. In aceeasi cheie calorica, ori de cate ori cineva minte sau barfeste - barfa, se stie, este una din cele mai importante activitati discursive de zi cu zi - se zice in popor ca persoana respectiva „mananca bors". Celelalte feluri, mai aromate si mai vulgare, le omit, fara a uita ca ele mananca ori cu lingura, ori cu polonicul. Mai departe, despre omul cu vorbire bolovanoasa si impiedicata, se zice ca isi „mananca" cuvintele. In tot cazul, despre cei pe care ii mananca limba sa spuna ceva, dar isi inghit la vreme vorbele, impresia colectiva este mai buna decat despre cei ce nu stiu cu ce se „mananca" treaba. Exemplele par a indica ca noi, urmasii Romei, am mostenit nu doar genetica robusta a marilor caractere care au poposit pe plaiurile patriei, ci si talentul de a evalua cat de hranitoare sunt vorbele, care este continutul energetic al cuvintelor. Altfel spus, romanul nu s-a nascut poet, asa cum pretind izvoarele intelepciunii colective, ci „orator", adica mare consumator de linguaggio. Marii vorbitori politici ai vremurilor noastre dovedesc cu prisosinta validitatea ipotezei de lucru de mai sus. Numele lor sunt prea mari pentru a fi inghesuite in corpul mic al tiparului de gazeta, iar personalitatile lor prea ample pentru a le putea cuprinde in casuta claustrofoba a unei rubrici de ziar. In