Le-aş aminti cititorilor acestei rubrici că în aceea de acum două săptămâni m-am ocupat de Ultima trăncăneală, o carte în care sunt consemnate convorbirile pe Internet dintre Ioan Groşescu şi Mircea Iorgulescu, purtate în intervalul din urmă al vieţii acestuia.

Rămăsese să spun în rubrica de faţă câteva lucruri despre Panait Istrati nomadul statornic, apărut la aceeaşi editură ploieşteană Karta-Graphic, reprezentând marele studiu al lui Mircea Iorgulescu despre Istrati realizat prin contopirea (de fapt prin rescrierea) celorlalte două mai vechi: Spre alt Istrati, 1986, şi Celălat Istrati, 2004. Lucrarea de care vorbesc este prefaţată de Eugen Simion, fost coleg de echipă critică cu Mircea Iorgulescu la România literară. Nu o echipă oarecare, ci una care a „controlat” cel puţin două decenii mersul literaturii româneşti postbelice, în era predecembristă, a triat şi a propulsat cărţile cele mai bune din interval. Eugen Simion nu ezită să-şi avertizeze cititorul că relaţiile cu autorul cărţii pe care o prefaţează nu au fost idilice în ultimii douăzeci de ani, că au fost „reci şi contrariante”, după ce altădată fuseseră bune, cordiale şi solidare în apărarea „cam aceloraşi valori”, drept care întâmpinaseră şi „cam aceleaşi ostilităţi din partea cenzurii ideologice”. După 1989 s-a produs însă ruptura. Unii din gruparea de la România literară au încercat să se plaseze pe poziţia strictă a autonomiei esteticului, după ce ani de zile toţi au năzuit să o facă, alţii, cărora „teoria est-eticului le acaparase tot spiritul critic”, au văzut altfel rostul criticii, crezând că prioritar, pentru moment, devine politicul, civicul. Între primii s-a aflat Eugen Simion, între ceilalţi, Mircea Iorgulescu.

Eugen Simion are puterea să treacă peste această despărţire şi să scrie, la îndemnul lui Ioan Groşescu şi al obârşiei comune ploieştene, cuvântul înainte la studiul lui