„Singurătatea poetului, ce este singurătatea poetului?“ întreba chestionarul cu care un grup de scriitori români de origine evreiască, atrași de aforisme și calambur, se amuza în primii ani de după război „Un număr de circ neanunțat.“ Acesta a fost răspunsul dat atunci, cu o jumătate de secol în urmă, de tînărul poet Paul Celan, înainte de a pleca în exil în Occident. În marele circ al lumii, Poetul apare ca un August Prostul neadaptat cotidianului în care semenii oferă și primesc porția de realitate comestibilă. Bizarul „încurcă-lume“ visează alte reguli, alte evaluări și recompense, dar dă, totuși, adesea, dovadă de o profundă cunoaștere a concetățenilor săi, de la care preia și cărora le restituie un soi de magie, elaborată și spontană deopotrivă. Slăbiciunea sa poate fi văzută ca o forță codificată și oblică, însingurarea sa – ca un mai profund sens al solidarității, imaginația sa – ca drumul cel mai scurt înspre realitate. Inevitabil, August Prostul îl întîlnește, în cele din urmă, în animata arenă publică, pe Clovnul Puterii. Toată tragicomedia umană poate fi văzută, uneori, în această întîlnire, în istoria Circului ca Istorie. Artistul care a trăit sub tiranie (și chiar cel care nu a trăit coșmarul ei) nu poate ignora bariera care separă cele două roluri. Credeam, cînd mă aflam acolo, în Estul totalitar al Europei – și încă mai cred și acum, aici, în depărtata Lume Nouă – că un nume „adunat pe o carte“ semnifică, poate, suprema încercare omenească de solidarizare cu ceilalți, de sfidare a destinului ființei muritoare. Credeam că lumea cărții, a literaturii reprezintă miraculoasa convertire a suferinței, a strădaniilor și speranțelor solitare. Și, cu toate acestea, luptam și pentru a depăși impasul dintre solitudine și solidaritate. Există momente cînd și cei mai solitari literați sînt obligați să-și depășească scepticismul și să accepte riscul retoricii.