Un universitar, trecut bine de 70 de ani, a plecat, pe 1 martie 1977, la un congres, la Bonn, iar trei zile mai apoi, pe 4 martie, blocul în care locuia s-a prăbuşit la cutremur. Academicianul plănuia să-şi valorifice în străinătate o descoperire de a sa, ignorată în ţară, pentru care fusese chiar citat ca înaintaş la un Premiu Nobel primit de un chimist din Vest. Nenorocirea de acasă a devenit şansa cinică pe care i-o oferea în sfârşit soarta. Luase cu el dosarul invenţiei şi faptul că nu mai avea unde să se întoarcă l-a decis la un troc: ceda licenţa unui trust chimic din Berlin contra unui apartament şi a unei pensii.
Toate acestea mi-au fost povestite de un alt savant de-al nostru, trimis de statul român, după nişte ani, să cumpere de la nemţi produsul creat de colegul său, transfugul.
Septuagenarul fugit din ţară l-a rugat pe coleg să mă caute şi să-i înapoiez acestuia o carte pe care mi-o împrumutase înainte de a pleca la congres. Cu care ocazie i-am aflat şi povestea. Mai bine zis, corolarul ei, fiindcă povestea propriu-zisă începea cu multe decenii în urmă.
Bătrânul făcuse carieră şi ajunsese academician în România într-o profesie care nu-l atrăgea. Profesia i-o hotărâse mămica. Bărbatul nu fusese însurat niciodată, locuise dintotdeauna în casa părintească şi la 70 de ani încă îi mai spunea mamei sale "mămica". După moartea mămicii, "copilul" se pensionase, dar păstrase la facultate o odaie unde îşi făcea, în fine, damblaua. I-am păcălit pe toţi, mi-a spus el când i-am luat un interviu, dar să nu scrii asta. Fac şi eu acum doar ce-mi place, ce nu mi-a fost dat să fac, pentru că altfel se supăra mămica.
Ajunsese academician ca să n-o supere pe mămica. La cât de supărăcioasă era mămica, a trebuit să obţină toate titlurile şi luările oficiale în seamă, câte se puteau
