Sepsisul sever este încă asociat cu morbiditate şi mortalitate considerabile; nu poate fi tratat ambulatoriu şi rezultatul este înalt corelat cu momentul iniţierii terapiei adecvate, ceea ce impune diagnosticarea cât mai rapidă. În acest număr, o sinteză pe această temă. (...) Controlul sursei, ca primă măsură terapeutică în sepsis, se realizează prin administrarea antibioticelor cu spectru larg, întârzierea tratamentului fiind asociată cu un prognostic sumbru. Când sindromul de şoc toxic este sever sau pacientul devine non-responsiv la tratamentul cu antibiotice, se administrează imunoglobuline i.v. care, prin reacţia de tip antigen-anticorp, elimină toxinele răspunzătoare de apariţia sindromului de şoc toxic. În unele cazuri, controlul sursei impune manevre chirurgicale (drenajul focarului infecţios).

Plămânul este cel mai des întâlnit focar de infecţie la pacienţii cu sepsis. Genele implicate în evoluţia pneumoniei par a se suprapune parţial cu cele ale sepsisului, dar riscul pentru dezvoltarea pneumoniei poate fi diferit de riscul genetic de a deceda prin pneumonie. Este posibil ca alele ancestrale să creeze un polimorfism de risc. Provasopresina şi pro-adrenomedulina au fost studiate ca potenţiali biomarkeri în pneumoniile comunitare (Morgenthaler şi colab. – 2005).

Procalcitonina (PCT) diferenţiază sepsisul sever şi şocul septic de infecţii necomplicate sau de alte cauze ale şocului mai bine decât alţi biomarkeri (Nguyen şi colab. – 2004). Nivelul PCT face discriminarea şi între etiologia bacteriană şi cea virală: • 0,6 ng/ml în cazurile non-bacteriene • 3,5 ng/ml în sepsis • 6,2 ng/ml în sepsis sever • 21,3 ng/ml în şocul septic. În 2001, Rives şi colab. au sugerat necesitatea aplicării unui protocol de resuscitare şi susţinere hemodinamică tuturor pacienţilor cu suspiciune de infecţie şi hipotensiune sau nivel de lactat dra