A doua Prahova nu a intrat în Uniunea Europeană. Pe drumurile ei gropuite mai aleargă speriată câte o maşină mai de Doamne-ajută, dar oamenii de acolo nu s-au îndepărtat prea mult de epoca în care Geo Bogza le descria viaţa în reportaje lungi. Această lume are nevoie de orice. De tot. De drumuri, de apă bună de băut, de gaze, de acoperişuri pentru instituţii, de pardoseli pentru biserici, ca oamenii să nu mai stea îngenunchiaţi pe piatră.
Pe cea dintâi o cunoaştem bine. Mulţi dintre noi chiar din trenurile copilăriei care ne duceau în tabere sau în vacanţe cu părinţii. E o Prahova imaculată, aşezată obraznic sub munţi sau acolo unde încep dealurile. E Prahova proaspătă prin care trecem, mai repede sau mai încet, ori de câte ori simţim nevoia de aer curat. E Prahova pe care ne-o arată, săptămână de săptămână, televiziunile, locul unde se blochează şoselele cu maşini pline de oameni care vor să evadeze din beton, din praf sau, pur şi simplu, din banal.
E Prahova Buştenilor, a Câmpinei şi a Sinaiei, dar şi a Vălenilor, e Prahova de la Breaza şi de la Cheia. Mai nou, şi de la Cornu. Zona despre care s-a scris literatură multă, unde s-a exploatat petrol cu nemiluita şi au luat naştere republici de o zi. E Prahova urbanizată intens, cu resurse de dezvoltare şi cu un loc anume în bagajul de amintiri pe care îl purtăm cu noi.
Mai exista însă şi o a doua Prahova. Ea nu are resurse naturale spectaculoase, nu face literatură, nu naşte amintiri decât pentru oamenii născuţi acolo şi nu are decât legături administrative seci cu cea dintâi. E Prahova prin care umblu intens de două luni. Cea care are capitala simbolică la Mizil.
Ştiţi ce înseamnă o comună de "categoria a treia"? Un loc pe care îl desparte un vis de o comună de "categoria a doua", adică de ceva care, pentru oamenii din marile oraşe, e de negând
