Pentru istoricii acestor ani grei, Traian Băsescu va fi în fruntea listei. La personalităţi accentuate, nu la realizări.
Nu glumesc defel când spun că dl Traian Băsescu este cea mai importantă figură politică a începutului de secol. Vivace, intuitiv, rapid, hotărât, aprig, vizionar, el întruchipează (sau a întruchipat, tot deceniul trecut) ideea de lider. În momentele de maximă strălucire, aflat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu un Parlament ostil, şi-a găsit fără şovăire cuvintele care să-l pună într-o lumină strălucitoare. A fost asemuit cavalerului fără teamă şi reproş care se războieşte cu balaurul hoţiei, corupţiei, lenei şi balcanismului feudal al acestui colţ de lume. Părea întruchiparea ideală a cetăţeanului, când bietul cetăţean îndrăznea să-şi lepede frica ancestrală. Oricine visa puterea era orbit, literalmente, de figura preşedintelui, care câştiga bătălie după bătălie, chiar din situaţii imposibile. Un astfel de om nu creşte în copac, nu e un fitecine. A fost un adversar de temut, un tactician redutabil. Multă lume crede că laboratoarele serviciilor secrete muncesc din greu pentru a-i scrie scenariile de luptă, dar eu, observându-l toţi aceşti ani, am ajuns la concluzia că dl preşedinte ia o hotărâre dimineaţa şi, până seara, toţi cei care-l servesc asudă pentru a găsi cuvinte potrivite şi a calcula consecinţele mişcărilor sale.
Domnia Sa însă a impus acel stil de acţiune care a transformat România într-un câmp de luptă populat numai de aliaţi şi duşmani. Azi, sentimentul care-i însufleţeşte pe concetăţenii noştri este exclusiv ura, asezonată cu o cruntă neîncredere. Apartenenţa la o anumită clasă, averea, profesia şi timpul liber, vârsta, doctrina, până şi idealurile, toate conlucrează la năclăiala unei tensiuni cum nu s-a mai văzut din 1990 până azi. Ţara noastră duduie de ură şi de dispreţ. Cei care au îi urăsc pe cei care n-au. C
