Dacă prea bunul Dumnezeu nu şi-ar fi avut socotelile sale (în faţa cărora nevolnicele noastre minţi sînt sortite să dea de-a pururi chix în încercarea de a le pătrunde înţelesul), Ştefan cel Mare şi Sfînt s-ar afla bine mersi în viaţă. Nimic mai simplu dară, să ni-l închipuim în umbra falnicelor bolţi a unei crame tăifăsuind la un pahar de vin cu domnul Eminescu. (Ar fi injust, dacă nu strigător la cer, ca tocmai domnul Eminescu să fie lipsit de patalamaua de nemuritor, cînd şi-a dat osteneala, ca nimeni altul, să creeze atîtea texte frumoase pentru manualul de literatură.) Şi nu-mi rămîne decît să sper ca simţul impietăţii să nu vă tulbure prea tare cînd am să vă spun că lacrimile de bucurie ce au dat năvală pe obrajii acestor bărbaţi nepereche nu au vreo legătură cu seara de an nou şi vinul băut în cramă, nici cu integrarea europeană a Turciei, nici măcar cu dreapta schimbare a preşedintelui sau patimile Veronicăi Micle, ci sînt consecinţa cît se poate de firească a succesului formidabil pe care flăcăii de la O-Zone l-au avut în anul 2004. Pentru că, de ce să ne ascundem inutil după tei sau plopi fără soţ, 2004 a fost un an glorios pentru Moldova. Cu riscul de a întina mai multe adevăruri sfinte din istoria neamului, îmi fac o datorie de onoare din a vă atrage atenţia că este pentru prima oară după veacuri de zbuciumate lupte şi frămîntări, cînd dulcele grai moldovenesc s-a aflat în acelaşi timp pe buzele tuturor popoarelor din Europa. Este cît se poate de adevărat, în cazul în care ţineţi musai să mă contraţi, că versurile "mai a-hi, mai a-hu, mai a-ha" au o tentă pronunţată de universalitate care face ca diferenţele lingvistice să fie uşor abolite, numai că acest argument este o pradă uşoară pentru orice elev cît de cît silitor, obligat să jongleze la nesfîrşit cu noţiuni ca specific naţional, universalitate şi Eminescu . Să nu fim ipocriţi: Ştefan ştie mai