De la o vreme, îi spune un bărbat de 50 de ani medicului, am nişte simptome care mă îngrijorează. Ieri după-amiază, de exemplu, mai bine de un ceas am avut optzeci de ani. Altădată, am avut 90 toată seara.
Femeia care-şi creşte copilul cu metafore. Nu-l hrăneşte cu lapte, ci cu suc de vacă. La masă nu-i dă pâine, îi dă mană cerească.
Butonez, seară de seară, telecomanda unui televizor, care prinde câteva zeci de televiziuni arabe, intrigat de un tip de comportament. Simt deosebirea, dar îmi trebuie mai multe seri ca să-mi dau seama în ce constă ea: arabii vorbesc şi cu mâinile. Nici un arab, indiferent de sex, vârstă sau condiţie socială, nu pregetă să dubleze prin gesturi înţelesul rostirilor. Ce-i ciudat e că în mai multe rânduri pricep şi eu ce-şi spun, de parcă aş citi în subsolul ecranului replicile.
Îl întreb pe un negustor de-al nostru ce profesie are domnul care tocmai a ieşit din magazin, iar negustorul face o pauză înainte de a-mi răspunde, ca şi cum trebuie să-şi adune gândurile: Ce meserie să aibă, e evreu.
În cele mai multe din "subiectele" filmelor zilei, în programele tv, cuvântul "deşi" e folosit aiurea: Alice se îndrăgosteşte de un criminal, deşi e dată afară din serviciu; Tom reuşeşte la facultate, deşi în oraş se circulă pe contrasens. Atentatul la preşedinte eşuează, deşi eroina naşte un copil de culoare.
Gripa porcină, sindromul vacii nebune, febra primatelor. Doar câteva din înnoirile aduse de vremuri pe lista încălcărilor de teritoriu. Urmează tusea maidaneză, frustrarea pisicilor, melancolia boului...
Amatorii şi veleitarii îşi semnează întotdeauna tablourile. Marii artişti îşi lasă de foarte multe ori operele fără semnătură.
Un bodyguard ratat în profesie: se pensionează fără să fi avut ocazia să se bată vreodată, în timp ce colegii se laudă cu mai multe spitalizări.
Există
