Personalitate de structură clasică, în planul literaturii, Constantin Ciopraga s-a consacrat o vreme unor studii monografice: Calistrat Hogaş (1960), G. Topîrceanu (1966), Mihail Sadoveanu (1966), lăsând a se înţelege că de aşa ceva aveam nevoie urgentă, cum s-a şi confirmat mai apoi. Cu alte cuvinte, Profesorul a întrevăzut bine şi puţin mai repede decât restul lumii în acest domeniu al culturii româneşti. De altfel, cine l-a cunoscut aievea, nu doar prin operă, s-a putut convinge mai lesne de această virtute. Deşi om de bibliotecă şi de catedră, totdeauna a răspuns la apelul actelor de cultură, în Cetate, sau le-a iniţiat, oficiind sobru, impecabil, solemn ca într-un sanctuar. La apariţia în 1973 a monografiei Hortensia Papadat-Bengescu, se părea că acesta e cadrul predilect al istoricului literar, gospodărit cu o linişte "netulburată". Prin aceste monografii rezistente şi prin Literatura română între 1900 şi 1918 (1970), Constantin Ciopraga o pune piatră de temelie la prestigiul criticii istoriografice, departe de "montajul" lansonian, suspectat de factologie, şi mai aproape de biografismul sante-beuvian. A contribuit, astfel, şi la consolidarea demnităţii documentului, aplecându-se asupra cercetării cu infinită răbdare, seriozitate profesională şi de multe ori cu o scriitură dezinvoltă, datorată severelor şi energicelor discerneri, care asigură atracţia şi interesul pentru epoci literare şi valorile lor. Metodele sunt biografice, istorice, sociologice şi axiologice pentru a ajunge la semnificaţiile de adâncime. În tot ce a scris istoricul literar a pus competenţă, acribie şi seriozitate - efort anevoios, foarte necesar pentru o cultură a cărei soliditate se verifică prin modul în care este valorizat tezaurul ei în lumina actualităţii.

Portrete şi reflecţii literare (1967) deschid o altă dimensiune a scrisului său, reflexiv-eseistic, bine cumpă