(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 85, iunie 2013) E nedespărţită familia Vargas Llosa. De cîte ori i-am întîlnit - de patru ori, mai precis - cei doi soţi au fost mereu împreună: călătoresc, se amuză, comentează tot ce văd şi se completează reciproc. Nu degeaba spunea Mario Vargas Llosa, în discursul lui la decernarea Premiului Nobel: „Peru înseamnă Patricia, verişoara cu năsuc obraznic şi iute din fire, cu care am avut norocul să mă căsătoresc cu 45 de ani în urmă şi care îmi suportă şi acum maniile, nevrozele şi crizele de furie care mă ajută să scriu (...). Ea rezolvă problemele, gestionează banii, pune ordine în haos, îi ţine la distanţă pe ziarişti şi pe intruşi, îmi cruţă timpul, decide întîlnirile şi călătoriile, face şi desface bagajele şi e atît de generoasă încît chiar şi atunci cînd îşi închipuie că mă dojeneşte, îmi face, de fapt, cel mai grozav compliment: «Mario, singurul lucru la care te pricepi e să scrii.»“ Sînt, aşadar, o norocoasă: familia Vargas Llosa mă consideră o bună prietenă. I-am întîlnit prima oară la Bucureşti, în 1995, la lansarea volumului de memorii Peştele în apă: ţin minte o mare de oameni, lipsa aerului, dar mai ales a timpului atît de necesar pentru un dialog. În 2005, aceeaşi nebunie. Singura dată cînd am avut privilegiul de a sta pe îndelete de vorbă cu Mario şi Patricia a fost la Madrid. De astă dată, rolurile se inversaseră. Mă aflam la Madrid cu Teatrul Bulandra, în 2007, prezentînd spectacolul Triumful dragostei, de Marivaux, în regia lui Alexandru Darie. Ţin minte şi acum: cuplul Llosa se afla întîmplător la Madrid, Mario făcînd parte din juriul care decerna Premiul Planeta, i-am invitat la una dintre cele patru reprezentaţii pe care Teatrul Bulandra urma să le susţină la Teatro de la Abadía, dar Patricia fusese categorică, nu puteau veni, la Madrid tocmai sosise editorul grec al lui Mario. Aşadar, mă resemnasem; zil