Aşa cum cea mai răspîndită metaforă legată de femeie în istoria literaturii este cea a florii, cea mai răspîndită metaforă prin care se descrie cartea este cea a lumii. Femeia e floare între femei, femeie între flori, frumoasă ca o floare, îmbobocită, corolă deschisă, ofilită, parfumată, vizitată de fluturii de bărbaţi. Cartea e univers, e creaţie, microlume, personajele din “universul cel himeric” trăiesc, au un destin, fie el sau nu meritat, autorul e un Creator bun sau rău, ţine în mînă vieţile eroilor săi şi îşi salvează sau îşi distruge lumea. Multă vreme omul a fost suficient de orgolios şi suficient de credincios ca să se compare direct cu Dumnezeu şi să încerce să-l imite. Sînt cîţiva poeţi din secolul al XVII-lea care-şi clădesc în carte mica lor lume în mai puţin de 7 zile, ca să imite marea lume a lui Dumnezeu. Angelus Silesius pretinde a fi scris partea întîi din Călătorul heruvimic, alcătuită din 302 epigrame, în patru zile, ceea ce înseamnă, în medie, 75 de epigrame pe zi, fiecare dintre acestea fiind o bucată de lume plină de sens. Cît timp un Dumnezeu a vegheat din cerul omului, scriitorul a vegheat şi el din cerul cărţii asupra personajelor, controlîndu-le gîndurile, ştiindu-le intenţiile, meandrele vieţii şi sfîrşitul. Mai tîrziu, cînd cerul omului a rămas gol, scriitorii au început să dea independenţă personajelor, să afirme că nu le mai ştiu soarta, că se lasă conduşi de ele, că logica şi coerenţa din universul himeric se autogenerează şi nu depinde de intenţiile autorului. Oricum însă, metafora cărţii-lume a continuat să fie valabilă: cum e lumea, aşa e şi cartea. Liniuţa de unire între cele două ar fi înţelegerea. Cînd înţelegi bine lumea cărţii înţelegi şi lumea lumii şi reciproc.
De încăpătoarea metaforă carte-lume s-a abuzat întocmai ca de metafora femeii-floare. Poate de aceea cîţiva dintre bărbaţii care şi-au petrecut o bu
