Castelul de cleştar, spectacolul ce se joacă în momentul de faţă la Circul Globus, poate intra cu uşurinţă în categoria "feerie pe gheaţă": se desfăşoară pe gheaţă, are costume strălucitoare, muzică şi artişti ai Circului Mare din Moscova. Doar că acesta, chiar spre propria mea surprindere, nu a avut nici pe departe efectul soporific al show-urilor de la televizor-de altădat' - e drept că şi desfăşurarea pe scenă, cu implicare directă, a contat. Pur şi simplu, mi-a plăcut: l-am considerat un spectacol unitar şi modern, făcut cu gust, în care costumele şi muzica joacă un rol important. Doza de senzaţional cu care ne-am obişnuit, în tradiţia clasică a circului, există şi în acest spectacol, dar cumva în plan secund: nu că nu ar fi momente în care publicul stă cu sufletul la gură, dar parcă accentul nu se pune pe ele, ci pe estetica numerelor. Care nu mai sînt disparate, aşa cum ne-am obişnuit, ci legate între ele nu doar prin scenariul comun, contribuţia părţii româneşti, ci prin însuşi modul în care este conceput spectacolul: artiştii moscoviţi exploatează la maximum micul spaţiu îngheţat pe care se desfăşoară reprezentaţia, brodînd pe seama lui asociaţii vizuale şi kinetice. Mai întîi, patinatorii se îmbracă în culorile gheţii, nuanţe de argintiu; prea evidenta asociere este depăşită prin accentele hard şi punk ale costumelor, bărbaţii avînd un soi de peruci ţepoase, tot argintii, şi ceva asemănător coarnelor, de-a lungul pantalonilor; treptat, argintiului i se adaugă spirale sclipitoare, mov sau verzi, care creează diverse efecte în lumina ca de discotecă. Ideea de cerc, de vîrtej îşi are, şi ea, subcategoriile ei: de la roata pe care este adusă chiar prima acrobată, trecînd prin cercurile pe care o alta le balansează în jurul propriului trup (ajungîndu-se chiar la unul de foc), butoaiele, pline cu lichid, şi ele oarecum rotunde, în care un soi de sălbatici bat de z