Cristian Badilita e un spirit entuziast, nestapinit. Un Don Quijote pregatit oricind sa infrunte morile de vint ale vietii noastre culturale si politice (sint niste uriasi pe acolo), dupa cum e gata sa-si dea viata pentru a descifra misterele zagazuite in manuscrisele nedescifrate de la Marea Moarta sau in deserturile ce inconjoara lumea noastra sau celelalte lumi. Desprins parca din Pateric, unde bintuie ascetii si inteleptii cu aura de nisip in jurul fruntii ce incearca sa-si gaseasca in pustiu mintuirea, dar si din ceva mai moderna carte a lui Umberto Eco Numele trandafirului, Cristian Badilita, prin modul sau cu totul insolit a-si asuma existenta, e o pasare rara, un fel de creatura alcatuita deopotriva din singe, solzi, carne si pene, dar si din litere de foc, ce se tiraste greoi pe uscat, inoata prin aer si zboara arzind in adincuri, cautindu-si cu obstinatie singuratatea si implinirea. Scrisa in mare parte in "chilia sa", ridicata in mijlocul unei livezi cu "multe poame", un mic Eden terestru, asezat undeva in apropierea Manastirii Argesului, Falsul tratat de teologie poetica intitulat cum nu se poate mai frumos Dumnezeul de la Mancha doarme cu timpla crapata pe umarul meu, e un fel de Jurnal al fericirii, unde se implesc, cind armonios, cind nelinistit, spiritul unui avva Antonie, a lui avva Ghelasie, a lui Grigorie Teologul, cel al lui Zenon si al tututor parintilor pustiului, cu spiritul lui Pascal, al lui Descartes, al lui Jonh Perse, Paul Claudel si Saint-Exuperi (citeodata patrunde in tesatura si duhul lui Kahlil Gibran, cel din Profetul), pentru a alcatui o fringhie aeriana, o adevarata scara a lui Iacob menita sa-l urce pe autor la cer si sa-l coboare pe Dumnezeul de la Manca, pret de o clipa, pe pamint. El scrie ca si cum "ar arunca de dimneata pina seara" pietre sau lentile slefuite de nebuni si intelepti in oglinda "celeilalte lumi", cu scopul de a