În anii 1920-1930, ultimul cuvânt în materie de modernitate a fost dat de stilul Art Deco. Identificat cu luxul și eleganța, stilul Art Deco și-a pus amprenta asupra fiecărui obiect: de la pudrieră până la vapoarele transatlantice. Stilul Art Deco își ia numele de la Expoziția de Arte Decorative – în franceză Arts Decoratifs – din 1925, de la Paris. După cum sugerează și numele, acest stil nu se referă la pictură și sculptură, ci la decorațiuni și grafică, punându-și amprenta pe mobilă, imbrăcăminte, obiecte personale, ilustrații de carte și afișe publicitare. Deși poate fi considerat, din anumite puncte de vedere, un stil luxos – doar cei bogați își puteau permite, de exemplu, băi lăcuite în negru – Art Deco s-a dovedit atât de popular încât trăsăturile sale caracteristice au fost, mai apoi, immitate și reproduse pe liniile de producție în masă. Ca urmare, au existat foarte puține domenii ale vieții cotidiene, între 1920 și 1930, care să nu fi fost afectate de noul stil. Originea stilului Art Deco se situează, în timp, undeva înainte de primul război mondial, atunci când imaginea întortocheată a stilului Art Nouveau era la mare modă; de fapt, stilul Art Deco, mult mai dus și nesăbuit, a fost o reacție extremă față de Art Nouveau. Primul semn al schimbării a apărut în 1909, atunci când baletul rus a înregistrat un imens succes la Paris. Costumele și decorurile îndrăznețe, foarte colorate, ale lui Leon Bakst, au uluit Parisul și, după ce au fost preluate de casa de modă a lui Paul Poiret, au devenit o modă. Mai târziu, pictura cubistă și arhitectura modernistă au influențat altfel aspectul, aducând la modă simplitatea și formele ordonate. Aceste tendințe, combinate cu pasiunea de după război pentru eleganță și modernism, au evoluat în decursul anilor 1920 spre stilul Art Deco. Caracteristica acestui stil era linia simplificată, îndrăzneață, culorile tari și pure și –