Rentele culese de pe urma sectorului public alimentează cererea într-o economie lipsită de aportul investiţiilor străine, cu un grad redus de absorbţie a fondurilor europene. S-ar putea obţine însă creştere economică prin stimularea consumului privat, cel care are cea mai mare felie în PIB, prin reducerea impozitelor şi taxelor, acceptând deci o diminuare a veniturilor bugetare? Depinde de context (social, demografic), de starea mediului de afaceri etc.
Cât de mult contează comenzile statului şi rentele pe care le extrag tot soiul de “băieţi deştepţi” din sectorul public în alimentarea cererii din economie? O reducere a veniturilor bugetare generată de un plus de eficienţă în cheltuirea banului public, dar şi prin scăderea taxelor şi impozitelor ar provoca recesiune sau, dimpotrivă, creştere economică (sectorul privat are cea mai mare pondere în PIB, iar veniturile mai mari lăsate la dispoziţia sa ar avea efecte benefice pentru evoluţia produsului intern brut)? Adversarii ideii comprimării veniturilor bugetare se bazează pe efectul cumulat al scăderii investiţiilor străine şi gradului redus de absorbţie de bani europeni. Dacă mai tai şi banii statului, economia începe să scadă. Partizanii statului minimalist arată cum consumul privat reprezintă cea mai mare felie din PIB, iar o încurajare a acestuia prin scădere de taxe şi impozite ar genera cheltuieli mai mari şi creştere economică (de motorul creditului nu se mai poate vorbi acum). Cine are dreptate? Până la urmă, răspunsul este nuanţat: “Depinde”.
Depinde de structura cererii din economie, profilul demografic etc. Când ai o economie unde nevoia de prestaţii sociale e mare, simţul antreprenorial scăzut, o populaţie care îmbătrâneşte, e mai greu să accepţi comprimarea veniturilor bugetare. Cheltuielile pe care nu le mai face statul le vor face, silit, contribuabilii (asistenţă medicală, subvenţii etc.
