Primul exerciţiu major de utilizare a jurnaliştilor şi a comentatorilor în general în bătălia politică a aparţinut Convenţiei Democrate şi a fost utilizat în 1996.

Având ca for conducător o Alianţă Civică înţesată de voci pătrunzătoare, Convenţia a mizat pe succesul de public al jurnaliştilor, punându-i în diverse funcţii publice. Atunci a fost schimbată aproape întreaga structură de conducere a televiziunii publice, guvernul şi preşedinţia s-au întrecut în a numi consilieri şi purtători de cuvânt din rândul slujitorilor condeiului. Unii au ajuns - e drept, pentru scurte perioade - chiar miniştri!

Care a fost impactul acestei manevre? Unul dezastruos, aş spune. Câştigarea alegerilor nu s-a datorat în nici un caz numelor puse pe liste de ţărănişti şi liberali sau chiar de democraţi, ci valului care mergea spre schimbare.

Alegătorii vroiau - şi aveau dreptul să ştie - dacă unii politicieni sunt mai buni decât alţii. Au aflat, mai repede decât s-ar fi aşteptat. În practică, acţiunea teoreticienilor s-a dovedit a fi una deplorabilă. Şi poate că doar slaba calitate a oamenilor - specialiştilor - promovaţi de Convenţie a fost mai demolantă decât intervenţia analiştilor şi a comentatorilor în viaţa publică.

S-a demonstrat, dacă mai era nevoie, că contestarea e mai productivă decât omagierea. Că e mai credibilă şi mai lesne de promovat. După mai bine de un deceniu, componentele Puterii de atunci recurg la aceeaşi formulă: şi liberalii, şi democraţii se gândesc că le va fi mult mai uşor să forţeze porţile uninominalului cu „nume” de rezonanţă la publicul cititor. Dacă liberalii se orientează mai mult spre zona divertismentului, democraţii mizează pe analişti: doi dinte cei mai proeminenţi lăudători ai lui Băsescu şi-au anunţat deja opţiunea. Alţi câţiva stau în rezervă. Din întâmplare - sau nu - în ciuda notorietăţii, oamenilor le lipseşte charisma e