Sunt ceea ce unii ar numi, cu o grimasă de dezgust, „iubitoare de javre”. Nici nu aş putea fi altfel, după ce am locuit timp de 11 ani, la bloc, pe o stradă din sectorul 3 al Capitalei. Aici, am văzut generaţii de maidanezi morţi. Cadavrele lor cu limbile-ntr-o parte îmi presărau, periodic, drumul spre metrou. Cel mai adesea, erau otrăviţi, dar, uneori, trupurile lor străpunse de ţepuşe păreau să-i fi servit unui sadic. Hoiturile care, vara, se umflau şi crăpau, repede, scoţând la iveală viermuiala dinăuntru putrezeau în stradă, până se îndurau să le ridice gunoierii. Leşa a zăcut cinci zile pe maidanul dintre blocuri. După-amiaza, copiii o foloseau drept ţintă, înfigându-i în trupul inert săgeţi suflate prin tuburi de plastic. Când adia vântul prin blana ei lungă şi neagră, unduind cornetele de hârtie, părea că se trezeşte la viaţă.

Apoi, când primarul Băsescu a propus uciderea în masă a maidanezilor, unii cetăţeni de pe strada mea s-au apucat s-o facă la lumina zilei, pe cont propriu. Vecina mea de la unu, înarmată cu o coadă de mătură, care încolţise un câine alb şi scheletic, adăpostit pe casa scării. Îl lovea în strigătele de îmbărbătare ale bătrânei sale mame şi ale unui privitor de la trei. Câinele parcă paralizase. Scheuna ascuţit şi se făcuse una cu peretele. O zeamă maronie şi puturoasă ţâşnise din el şi se scurgea spre papucii furioasei domnişoare F. Cu greu, l-am scos din mâinile ei şi l-a făcut să mă urmeze, tremurând, treaptă cu treaptă.

Administratorul blocului meu, care, împreună cu un mic comitet, i-au întâmpinat cu bâte şi pietre pe maidanezii întorşi, castraţi şi vaccinaţi, în curtea din spate. Îi fugăreau, urlând, în jurul clădirii. Administratorul, cu burta jucându-i peste pantaloni şi chipul schimonosit, îi aştepta la strâmtoare. Icnea ori de câte ori parul mânuit cu putere lovea asfaltul. Câinii au fost însă mai iuţi de picior