Focalizez, aşa cum promiteam în analiza precedentă, mişcările Opoziţiei în condiţiile crizei şi al severului declin al lui Traian Băsescu&PDL.

Partid de stânga angajat într-un război de uzură cu vitregiile sociale puse la cale de PDL, PSD se află în postura cea mai confortabilă, punctând fără efort şi propunând alternative a căror expunere în cavalcadă ţine loc de argumente pentru o populaţie dezorientată de spectrul crizei. Lăsat deocamdată într-o stare de libertate necondiţionată de greii partidului, preşedintele Victor Ponta şi-a câştigat o reputaţie specială prin aura de insurgent de grup „guerilleros" în fruntea cărora se imaginează ca un „Che" răcnind în extaz „Viva la Revolution" şi nicidecum ucis ca o jivină, după luni de hăituire, în jungla boliviană.

PSD strânge procente prin trecutul său apropiat, şi nu prin prezentul unor soluţii economico-fiscale (desfiinţarea cotei unice, impozitarea progresivă) nerecomandate de experţi. PSD vrea la guvernare, dar exclusiv prin anticiparea alegerilor, adică după luni de naţiune în pauză de muncă şi masă. PSD aşteaptă şi caută o poziţionare cât mai avantajoasă, inclusiv prin săgeţi ţintind nu numai către un PDL rănit de moarte, ci şi spre un PNL aflat într-o lentă, dar incontestabilă ascensiune. PNL se cere rapid la guvernare, dar într-o configuraţie care să excludă PDL. Variantele propuse („guvern de tehnocraţi cu susţinere politică", „guvern politic de coaliţie") par plauzibile însă doar pe hârtie, la fel cum idealiste sunt sforţările liberalilor de a-l suspenda pe preşedintele Băsescu. Proiectele politice ale liberalilor sunt şubrezite atât de radicalismul antipedelist, cât şi de relaţia divergentă cu PSD.

Preşedintele PNL, Crin Antonescu, vorbeşte pe şleau de „o anumită dezamăgire în raport cu conduita PSD" şi reproşează social-democraţilor „lipsa de dorinţă practică de a găsi acum o soluţie".