Foto: Thinkstock Una dintre legendele secrete ale oamenilor spune că "alţii sunt fericiţi, au tot ce le trebuie, nu simt niciodată disperarea, sentimentul eşecului, al pierderii sau al lipsei de iubire, sunt nişte alintaţi ai sorţii, iar noi dimpotrivă, am scrie romane întregi despre chinurile tainice ce ne-au bântuit vieţile". Poate că nu ne spunem legenda cu aceste cuvinte neapărat, poate sună pentru fiecare într-un fel personal, dar ideea rămâne aceeaşi: noi suntem centrul universului suferinţei, iar alţii sunt fericiţi.
Legenda aceasta ne închide mintea cumva, ne îndepărtează de adevăr, ne induce în eroare şi face să percepem nedreptatea, răul, emoţia negativă, în toate formele ei, iar pe noi să ne vedem şi să ne simţim singuri şi fără nici o putere. În realitate, legenda fericirii altora şi a nefericirii noastre este trăită tainic de toate fiinţele. Bogăţia şi viaţa luxoasă, sărăcia sau austeritatea, valoarea socială sau alte acareturi ce ne însoţesc existenţa nu izbutesc să ne acopere golul şi suferinţa în faţa unor evenimente de viaţă care par să ne spulbere. Bogat sau sărac, frumos sau urât, sfânt sau păcătos, oricum ar fi, arice ar face şi orice ar avea, omul este constrâns să experimenteze, să trăiască şi să se confrunte cu lumina, dar şi cu umbra din sine însuşi.
În perioada luminii din noi, trăim un soi de viaţă dulce; lucrurile la care ne gândim se întâmplă, ceea ce ne dorim apare, ceea ce vrem e uşor de obţinut. Învăţăm lin, trăim frumos, obstacolele par mărunte, problemele rezolvabile, avem putere asupra lumii şi a lucrurilor din jur, avem un sentiment de a controla şi, mai ales, un sentiment profund al puterii personale. Partea noastră luminoasă pare a fi vrăjită, miraculoasă sau măcar liniştită şi frumoasă. Ceea ce nu ştim, încă, este faptul că, în timp ce curgem o dată cu lumina din noi, micile conflicte, micile probleme, micile