Comunitatea evreiască din Hârlău – localitatea de baştină a istoricului Carol Iancu, profesor la Universitatea din Montpellier – este studiată cu o acribie exemplară în noua sa carte, intitulată Evreii din Hârlău. Istoria unei comunităţi (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2013). Lucrarea, prefaţată de profesorul Alexandru-Florin Platon, este monografia unei colectivităţi, altădată cu numeroşi evrei, într-o evocare plină de căldură, dar făcută şi cu obiectivitatea unui cercetător atent la detaliile semnificative, cu un rar simţ al echilibrului. Trecînd, de această dată, aşa cum subliniază prefaţatorul cărţii, de la „marea istorie“ a evreilor din România la o „micro-istorie“, Carol Iancu ne aduce în primplan „evoluţia uneia dintre cele mai importante comunităţi din Moldova“, ca „o datorie a memoriei“ faţă de coreligionarii săi, făcîndu-i mai întîi un scurt istoric, menţionîndu-l pe doctorul Şmil din Hârlău, medicul lui Ştefan cel Mare.

Sînt însă puţine date cunoscute înainte de secolul al XVIII-lea. Evreii fuseseră chemaţi de domnitori, în Moldova, pentru a încuraja comerţul, înfiinţînd chiar şi noi localităţi. Emigranţii se stabilesc la Hârlău, mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, edificînd, mai întîi, o casă de rugăciune, o baie rituală şi, fireşte, cimitirul. Evoluţia demografică este mereu în creştere, de la 300 de suflete în 1803 la 2.718 în 1899. Sinagoga Mare – ridicată între 1812 şi 1814, restaurată în 1880, cu frumoase picturi murale şi numeroase suluri sfinte – are deasupra altarului emblema regală a României, care a fost însă ciuruită de gloanţele trase de soldaţii sovietici care au trecut prin oraş în 1944.

Demografic se marchează o descreştere drastică, pînă în 1910, 25% dintre evrei părăsind localitatea din cauza unei profunde crize economice şi a unei legi