Corpul şi dragostea

Dragostea este una dintre puţinele noastre trăirii complete, alături de participarea mistică la relaţia cu divinitatea şi de agonia finală. Oricît ar părea de ciudat, moartea nu face mai face mai puţin parte din viaţă decît iubirea. Aşa cum nu mori parţial, cum nu te identifici cu divinitatea en miettes, aşa nu participi la misterul iubirii în chip fragmentar. E o trăire totală, la care corpul, sufletul şi spiritul, presupunînd că acestea ar putea fi distinse, participă în plenitudine. Senzaţiile se intensifică, mintea intră în ebuliţie, uneori chiar în delir, în furor eroticus. Corpul se simte „plin” şi, în acelaşi timp, ar dori să se dilate infinit, ca să cuprindă şi mai mult. Adesea, localizezi sufletul undeva în zona plexului solar, pentru că acolo simţi fiinţa iubită. Într-o curioasă antropofagie, uneori ai pornirea s-o înghiţi pur şi simplu, s-o introduci de facto acolo. Din fericire, rămîi în stadiul de tendinţă. Corpul se simte bine, e în formă, sufletul se simte la fel de bine în corpul tău. În corpul vostru comun. Păşeşti altfel pe stradă. În dansul cu „jumătatea”, evoluezi cu o virtuozitate de maestru coregraf, în intimitate deplină, în fuziune, fără nimic vulgar sau obscen. Un cuplu de îndrăgostiţi dansînd se distinge imediat în massa pur şi simplu mondenă. În Sexus, Henry dansînd cu Mara – Mona. Sau, aiurea, în cărţi şi memorie, Sissy îndrăgostită simulînd, prin dans, pînă la orgasm, împlinirea trupească. Pielea devine luminoasă, ochii capătă nuanţe aurii dincolo de culoarea din naştere. Corpurile îndrăgostite sînt frumoase, aproape indiferent de datele de plecare, de o frumuseţe în care natura are prea puţine de spus. Pînă şi un Quasimodo îndrăgostit pare frumos întrucît radiază, emană lumină din chiar semnele hidoşeniei lui. Percepi lumea ca fiind metamorfozată în bine, chiar dacă atenţia este centrată pe partener. P