După alegerile europarlamentare din 22-25 mai 2014 vom avea o nouă Comisie Europeană şi o nouă configuraţie a Parlamentului European. Riscând o previziune politică, aş spune că este pe zi ce trece tot mai posibil ca rezultatul acestor alegeri să fie dezamăgitor pentru forţele pro-europene şi să marcheze începutul unei consolidări viguroase a mişcărilor eurosceptice, populiste şi naţionaliste în cadrul Uniunii, care să blocheze pe termen lung avansul proceselor de lărgire şi adâncire a integrării europene.

În această schimbare de partitură care se profilează nu e numai certitudinea plecării lui Barroso, Van Rompuy sau Reding (pe fond, la capătul unui mandat eşuat în ceea ce priveşte credibilitatea internă şi externă a Uniunii Europene), e mai mult decât atât: un nou tip de discurs politic se întrezăreşte la orizontul anilor care urmează, o putere esenţialmente diferită ca natură intelectuală, valori şi convingeri politice, o alianţă a rezistenţelor profunde (de tip catch-all) la soluţiile federative sau confederative şi, în general vorbind, o barieră robustă în faţa conceptului de „mai multă Europă”. Începe, probabil, ciclul istoric al reculului ideii europene.

După cum arată astăzi lucrurile pe continent, cred că generaţia noastră va fi din nefericire martoră („părtaşă”?) la declinul paradigmei integrării europene şi la întoarcerea discursului naţionalist, utilizat ca refugiu electoral. Este suficient să privim cifrele publicate recent de Oficiul European de Statistică privind involuţia dramatică a încrederii publice în instituţiile de la Bruxelles pentru a anticipa „apropierea aisbergurilor”: din 2007 până în 2012, neîncrederea spaniolilor în Uniunea Europeană a crescut de la 23% la 72% (!), a britanicilor de la 49% la 69%, a germanilor de 36% la 56%, a francezilor de la 41% la 59% iar a polonezilor (care au aderat în 2004, cu cote mari de entu