La Sulina - pe unde, zice bancul, a intrat SIDA în ţară, ieşind, apoi, pe la Curtici -, unde se ţinea o şcoală de vară, preşedintele român a preluat mesajul contelui interbelic Coudenhove-Kalergi, zicând: „UE pierde constant, în ultimii zece ani, în competitivitate în raport cu China, SUA, cu alte mari puteri economice". Lucrurile aşa par, la prima vedere.

Mai exact, atunci când compari - fără a te gândi prea mult - un imperiu semi-continental cu o istorie multimilenară, cu altul, care are vechime de două secole şi care nu a purtat războaie la el acasă, cu invadatori străini, niciodată, punând să le stea alături o umbrelă şic, interesantă, de numai jumătate de veac, care încă îşi caută cele mai potrivite căi de încropire a unei unităţi, înfruntând furtuni economice, orgolii regionale şi stadii diverse de aducere la acelaşi numitor.

Pentru dl Traian Băsescu, un jucător pragmatic şi decomplexat de pe piaţa politicii naţionale, astfel de mici inconveniente sunt floare la ureche. Ele ţin, probabil, în imaginarul politic al domniei sale, de un curs facultativ de istoria civilizaţiilor, care nu are prea mult de-a face cu dinamicile actuale şi momentane de pe mapamond.

Zic şi eu, că nu mă costă nimic: bine ar fi să fie aşa. Numai că - şi asta e tipic pentru liderii politici în general - istoria demonstrează în mod consecvent, repetitiv şi persuasiv, că voluntarismul nu poate răsturna ritmurile istoriei.

Studii precum cele ale istoricului Fernand Braudel şi ale prietenului lui mai tânăr, economistul Immanuel Walerstein, arată că şi economia - despre care dl Băsescu spune că atunci „... când nu ai forţă economică, nu poţi fi nici o forţă militară", gândind ca un om în uniformă, şi nu ca un strateg ce emite reflecţii despre o competiţie pacifică - depinde de câteva lucruri greu de schimbat în manieră voluntaristă (ca să nu zic imposibil).

Ritmuril