Am mai comentat semnificatia Agendei Lisabona, ca strategie a Uniunii Europene in materie de competitivitate economica. Raportul comisiei conduse de Wim Kok (fost premier al Olandei) prezinta o imagine sumbra a indeplinirii Agendei.

La multi dintre indicatorii urmariti (peste 100), realizarile in numeroase dintre tarile membre ale UE sunt departe de tinte.

Raportul este pesimist atunci cand examineaza perspectiva pe termen lung, intrucat dinamica demografica este defavorabila Uniunii (imbatranirea populatiei si criza din sistemele de asistenta sociala), iar multe guverne nu par capabile sa elaboreze politici bugetare care sa combine incurajarea muncii (inclusiv prin impozite mai mici) cu evitarea unor deficite in crestere continua.

Pe acest fond este de inteles dialogul tot mai dificil intre guvernele care doresc sa foloseasca bugetul Uniunii pentru sprijinirea industriilor de viitor si cele ce nu vor o diminuare a fondurilor structurale si de coeziune – ce reprezinta politica Uniunii de ajutorare a tarilor mai putin dezvoltate.

Raportul Kok trebuie citit si printre randuri.

Dincolo de recomandarile sale (intre care: reducerea numarului de indicatori ce evalueaza realizarea Agendei; moderatie in asteptari, in sensul reformularii tintei de transformare a UE, ca una dintre cele mai competitive zone economice ale lumii), se cuvine sa desprindem o idee, si anume: in ultima instanta, politica publica nationala decide evolutia unei tari, fie aceasta inauntrul Uniunii.

De altfel, deceniul trecut prezinta o experienta cu mult talc; tarile scandinave s-au dovedit mult mai performante in privinta flexibilizarii pietei muncii – fara a renunta la trasaturi de baza ale sistemului asistential, in alocarea de fonduri publice si private pentru cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica.

Finlanda, Danema