Înlocuirea lui ş prin j pare să fi devenit în ultima vreme un semn distinctiv al scrierii marcat colocviale şi voit deviante din unele mesaje de pe Internet. De fapt, substituirea reflectă o trăsătură fonetică autentică a oralităţii: înaintea unei consoane sonore, în aşa-numita poziţie de neutralizare, sunetul ş tinde să se asimileze, devenind j; în poziţia respectivă se poate produce şi un sunet intermediar, între surda ş şi sonora j - şi în orice caz nu există posibilităţi de confuzie: şmecher şi jmecher sînt pronunţii în variaţie liberă. Desigur, normele ortografiei româneşti nu admit o asemenea variaţie: tocmai de aceea, apariţia lui j în scris în locul lui ş (ca în transcrierile fonetice) creează un efect puternic de oralitate populară. într-un articol din 1932, Al. Graur vorbea despre ,legea sforţării minime" în articularea curentă, dar şi despre ,sforţarea maximă" a pronunţiei culte, care caută să se diferenţieze de aceasta; lingvistul îşi ilustra consideraţiile cu exemple precum zlab şi jmecher, ,pronunţări care nu se întîlnesc decît în popor" (Puţină gramatică, I, p. 92).
Dată fiind oscilaţia pronunţării, apariţia în scris a lui j în locul lui ş poate fi o simplă eroare, produsă din necunoaşterea regulilor sau neatenţie; poate fi însă şi un rezultat al nefixării în norme şi în dicţionare a cîte unui cuvînt (ca şvung, din germ. Schwung ,elan, avînt": conservarea lui ş este motivată etimologic, dar cine nu se gîndeşte la etimologie foloseşte şi formele jvung sau jvunc). în marea majoritate a cazurilor actuale este însă vorba, pur şi simplu, de o intenţie expresivă, ironică, ludică. Am găsit extrem de multe exemple în care se poate vedea cum substituţia ş/j a depăşit contextele normale de asimilare (jmecher, dujman), apărînd nu numai înainte de consoane surde (dejtept, mijto, nijte) - unde s-ar putea încă explica printr-o pronunţie marcată -