Am dat pe Facebook peste un citat al Patriarhului Daniel din 2011: “Nu mai sunt ordine și medalii ale Bisericii Ortodoxe Române pe care aceasta să le poată oferi primarului sectorului 2, Neculai Onțanu, pentru implicarea Domniei Sale în activitățile dedicate construirii și îngrijirii lăcașurilor de cult și pentru grija manifestată pentru enoriașii acestora”.
Așadar, Onțanu va ajunge după moarte în fața lui Dumnezeu (nu cred în el, dar fac un exercițiu de imaginație) pavoazat cu toate distincțiile ortodoxe posibile. Va fi oare suficient?
În cazul în care n-ați făcut-o în trecut, priviți filmulețul de mai jos, mai vechi, în care Onțanu arde cu țigara în palmă o lucrătoare de la salubrizare, pe care o prinsese că fuma în timpul programului:
Mă îndoiesc că ar fi procedat la fel cu funcționarii de la el din primărie. Unii dintre ei probabil că ar rămâne fără obiectul muncii dacă s-ar lăsa de fumat, dar asta e mai puțin important. Ceea ce vreau să subliniez este că este o diferență de la cer la (sub) pământ între îndemnul cristic de întoarcere a celuilalt obraz (adoptare a unei ipostaze de maximă vulnerabilitate) la umilirea unei persoane aflate într-o poziție vulnerabilă care a făcut o mică greșeală. Dacă Onțanu își permite astfel de gesturi în fața jurnaliștilor, nu vrea să aflu cum se comportă când camerele de filmat nu sunt de față.
În cazul ăsta, întreb eu, ce valoare ar putea avea pentru Dumnezeu distincțiile la care Patriarhul Daniel face referire? Ele sunt echivalentul creștinesc al diplomelor false din învățământ, iar asta înseamnă că șeful Bisericii Ortodoxe este un măsluitor al credinței.
Nu mai trăim în comunism, așa că Biserica nu mai este forțată să colaboreze cu statul. O face însă benevol, în numele unor privilegii și unor proiecte mai degrabă faraonice decât creștine (a se vedea Catedrala Mântuirii Neamului).