Preocuparea maniacală pentru ce vor zice şi vor crede ceilalţi e scurtătura spre o viaţă artificială, spre un destin bombardat de E-uri.
Un halat care miroase a somn. O pagină de ziar cu sigiliul unei ceşti de cafea. Aburul unui cozonac scos din cuptor. Un gest comis pe negândite, un regret sau o bucurie care vin fără se anunţe. Viaţa fiecăruia dintre noi se descompune în secvenţe pe care le poţi analiza până la cea din urmă fibră. Ritmurile interioare sunt guvernate de instincte, dorinţe, necazuri şi plăceri. E o existenţă insulară, despre care nu trebuie dat socoteală nimănui pe pământ. Complicaţiile apar când ne punem în relaţie cu semenii, fie ei neamuri, vecini, prieteni, colegi sau adversari. Se declanşează atunci aşa-numitul reflex al falsei proiectări, din care înţelepţii au strâns materia primă pentru un panseu cu miros de alibi: Suntem ceea ce cred alţii despre noi. Această delegare a percepţiei impune alte priorităţi. Atent la reacţia celorlalţi, fiecare dintre noi iese din propria piele, urcă pe scenă şi interpretează un rol. Mai mult, el acceptă tirania convenţiilor: aspiraţii profesionale, nivel de trai, recunoaştere, împlinire familală, confort imediat etc.
Chiar suntem ceea ce cred alţii despre noi? Multă lume e convinsă de valabilitatea afirmaţiei. Ce înseamnă un asemenea fapt? Că esenţa mai pierde o luptă cu aparenţa. Coaja surclasează miezul, cu ajutorul tehnicilor publice de impunere a unei imagini. Iar marketingul are ceva din democraţia şi obiectivitatea morţii: nu-şi alege domeniile, nu face nazuri, nu operează selectiv. E ubicuu şi inevitabil. Planurile de viaţă - publică şi privată - nu se pot croi fără sprijinul acestei maşinării pentru care se va găsi întotdeauna combustibil. Sigur, se ivesc mereu hâtri care sancţionează pregătirea pedantă a fiecărui pas din viaţă. „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i ce planur
