Generaţia 2000 sau "milenaristă", cum îmi place să-i spun, este prima generaţie poetică a cărei închegare am urmărit-o îndeaproape: nu chiar din miezul fierbinte al naşterii ei (la care participă, cum se ştie, nişte moaşe editoriale), dar de la acea semi-distanţă adecvată comentatorului nepartizan. Generaţiile sau promoţiile anterioare ('80, '70, '60... până la "generaţia războiului" a lui Ion Caraion şi Geo Dumitrescu) le-am primit deja cristalizate, produse culturale finite intrate în istoria literară şi asimilate prin lecturi cu faţa întoarsă spre trecut. Fireşte că acest trecut e viu şi pulsatil, fiecare poet important însemnând o prezenţă intensă, uneori copleşitoare, în viaţa cititorului. Dar el nu mai poate rezerva prea multe surprize cercetătorului literar avizat. Oricât de inedită, originală ar fi o interpretare, forţa gravitaţională a marilor poeme scrise înaintea noastră presează înspre evidenţa critică, dificil (şi inutil) de răsturnat. "Milenariştii" şi, în parte, "nouăzeciştii" dau, în schimb, un sens proiectiv cronicilor pe care le scriu; ridică semne de întrebare şi de exclamare, angajează pariuri valorice, măresc cota de risc a investiţiilor critice, ca într-un joc de bursă. O bursă literară. Înţeleg, acum, febra căutării şi emoţia descoperirii încercate de acei critici de întâmpinare care au fost şi conducători de cenaclu (de la E. Lovinescu la Nicolae Manolescu, Mircea Martin şi Marin Mincu); cum e să asişti la transformarea unei materii brute în operă atent cizelată şi la convertirea difuzului liricoid în pregnanţă poetică. Ultima generaţie de poeţi echivalează, aşadar, cu un proces deschis, o evoluţie neîncheiată şi o involuţie oricând posibilă. Ea nu reprezintă un subiect clasat de istorie literară, ci, dimpotrivă, unul discutat şi discutabil, controversat şi controversabil, o filă dintr-un capitol care se scrie sub ochii noştri.

Mărturise