Unchiul Ionel, de la oraş, îi sună pe ai lui, de la ţară, care şi-au pus în sfârşit telefon şi nu-l mai cheamă, doar când e câte o înmormântare, de la primărie. Unchiul Ionel ar fi putut să jure că îl găseşte la telefon pe Văsălie. Pe prostul de Văsălie, nepotul neînsurat încă la 40 de ani.
Ce mai e pe la voi, mă, băiete?, întreabă unchiul. Ce să fie, bine. E bine, bine, repetă unchiul, sau e mai aşa, e bine, dar nu-i bine? E bine, bine, zice cu toată convingerea Văsălie. Da' aia, al lu' Costache, aia dusă de voi pe la toţi doctorii, cum mai e? Cum să fie, răspunde cu un glas molfăit Văsălie, e bine. Bine, bine? insistă unchiul. Bine de tot? Bine de tot, zice Văsălie. A murit acum o lună.
Unchiul Ionel spune ca pentru sine: La tine în dovleac, mă Văsălie, totul e bine. Ce-o fi în capul ăla al tău cât baniţă, numai Dumnezeu ştie. În capul tău e bine, nu-i aşa? E bine, răspunde nepotul. Şi ca să fie clar că nu e rău, continuă: Bine, bine.
Mai e cineva pe acasă?, se interesează unchiul Ionel. Numai eu, bre, răspunde nepotul. M-au lăsat să văd de vite. Unde s-au dus, bă, toţi? Nu cumva e vreo nenorocire şi tu nu-mi spui? Nu-i nici o nenorocire, zice mestecând cuvintele cu limba Văsălie, atâta doar că a ars hambarul cu tot grâul în el şi au plecat acolo.
Acolo, e în cocioaba din celălalt capăt al satului, unde ai lui Ionel îi îngrijesc pe bătrâni, pe mătuşa Săftica şi pe mătuşa Natalia, care la 90 de ani e încă vioaie. Numai să nu-i dai chibrituri pe mână. Cum a ars, mă Văsălie?, îl ia cu politică unchiul Ionel sperând să obţină de la prostul neamului unele informaţii lămuritoare. A ars bine, zice Văsălie.
După nişte teorii mai noi, Văsălie nu e prost. E omul care gândeşte tot timpul pozitiv. Mă rog, când gândeşte. Fiindcă doarme în picioare, iar după ce le dă mâncare la animale nu-i prea rămâne timp de gândit.