Solovki, manastirea din insulele Solovetki, loc sacru al ortodoxiei ruse si bastion al rezistentei calugarilor de rit vechi, in vremea tarilor, devine, prin grija lui Felix Dzerjinski, loc de surghiun si supliciu pentru detinutii politici. Nimeni nu-si mai aminteste de valurile succesive de condamnari, intemnitari si deportari, asa isi incepe Soljenitin Arhipelagul Gulag, incercind sa remedieze el aceasta lacuna a istoriografiei sovietice. Era pe la sfirsitul deceniul sase, istoricii nu aveau acces la documente, nu existau marturii. Povestirile de la Kolima, amintirile din lagar ale scriitorului V.T. Salamov, au inceput sa circule clandestin, prin anii saizeci si au fost publicate si mai tirziu, in Occident; la fel si memoriile Evgheniei Ghinzburg. Scriitorul si fostul deportat recurge la amintirile tovarasilor din lagar si reuseste sa reconstituie aceasta istorie terifianta, care a inceput mult inainte de celebrii ani 1936-38 ai lui Stalin. Au fost, chiar de la inceput, peste 15 milioane de tarani a caror urme s-au pierdut sub zapezile vesnice ale Nordului, au fost natiuni intregi proscrise si dislocate, numai pe motive etnice si de singe (germanii care traiau de mult in Rusia, balticii, calmucii, cecenii, balkarii, tatarii din Crimeia, polonezii, moldovenii). Si multe alte valuri. De ce e nevoie sa ne amintim de aceste istorii? Pentru ca faptele, personajele au intrat in negura, dar efectele au ramas, s-au sedimentat si alcatuiesc o magma depusa pe memoria comuna, pe identitatea colectiva, facind dificila explicarea unor atitudini si comportamente ca supunerea oarba fata de putere, frica exprimarii opiniei, conformismul gindirii, limbajul eliptic si/sau balizat de slogane. In cartea lui Talpin, care ne-a provocat aceste insemnari, gasim informatii, urme ale acestor biografii colective naprasnice, motiv pentru care regiuni intregi, martore ale tragediilor, erau inte