De unde rezultă că nostalgia după comunism e un vector care ar putea fi utilizat şi în agendele provocărilor artistice ale prezentului. Pentru că, se pare, nostalgia după vechiul regim, după tinereţe şi după timpurile revoluţionare nu poate fi extirpată din lumea democratică, dar incomodă, a capitalismului, fiind suficient de vitală pentru a genera noi utopii.
Recenta premieră a filmului lui Stere Gulea, făcut pe baza unui scenariu scris de Lucian Dan Teodorovici (et alii..) după romanul lui Dan Lungu, mi-a trezit, inevitabil, nişte nostalgii. Nu, nu sunt deloc ”o babă comunistă” şi nu cred că era câtuşi de puţin mai bine pe vremea dictaturii, dar mecanismul nostalgiilor e întotdeauna mai întortocheat şi mai puţin previzibil (şi controlabil!) decât am fi noi dispuşi să acceptăm. Aşa că poate nu ar fi nelalocul lui să îl disecăm, fugar, aici, într-un colţ de pagină.
Bineînţeles că ne pare inevitabil rău după ”zăpezile de altădată”, după elanul, nerăbdarea şi energia tinereţii, după trecutele amoruri sau după oamenii care ne-au marcat viaţa şi care au dispărut între timp. Dar acest reflex omenesc, cu toate ingredientele sale mundane şi cu tot sosul său existenţial, are rareori sclipiri artistice sau reflexe formative. E doar proiecţia mentală a unei existenţe banale, cu accidentele şi accentele biografice fireşti şi ea nu poate spera, de regulă, la o ridicare de grad, la o înalţare aşa cum, uneori, reuşeşte să facă artistul. Descrierile biografice sunt la îndemâna tuturor şi rareori fac obiectul literaturii sau al filmului. Paradoxul pariului lui Dan Lungu şi, în prelungire, a lui Stere Gulea îl reprezintă această răsturnare de perspectivă, de la ceea ce este relevant şi modelator în cazul elitelor, la viaţa de la firul ierbii a omului năcăjit, comun, şters şi aparent insignifiant. Acestui om îi este dor de ”siguranţa” înşelătoare pe care sistemul rigid