Petre Barbu, Până la capătul liniei, Bucureşti,
Cartea Românească, 2012, 168 pag.
Jurnalist cunoscut, cu texte de opinie inteligente, lipsite de teribilism şi de aceea oarecum discrete în peisajul media românesc, dar şi romancier apreciat şi dramaturg premiat, Petre Barbu se află la a cincea carte de proză şi la a doua de proză scurtă, după debutul din 1993 cu Tricoul portocaliu fără număr de concurs.
Am citit cu încîntare romanele Dumnezeu binecuvântează America (1995), adaptat ulterior şi pentru scenă, şi Blazare (2005) – apariţii în jurul cărora nu s-a făcut un mare tam-tam, dar care l-au impus, cred, pe autor pe harta literaturii contemporane de primă linie. Cu aceste lecturi plăcute în minte, m-a bucurat apariţia volumului Până la capătul liniei, mai ales pentru că este un volum de schiţe şi nuvele (scurte) – o specie încă subreprezentată în literatura noastră. Primele proze din volum nu au reuşit însă să-mi menţină intactă bucuria. N-am regăsit în ele mai nimic din umorul inteligent, caustic şi resemnat totodată, pe care-l apreciasem la cele două cărţi pomenite; am senzaţia, de fapt, că Petre Barbu se află, cu acest volum, în căutarea unei noi formule de proză, pe care însă n-a reuşit s-o găsească şi cu atît mai puţin s-o stăpînească. Mai mult decît volumele precedente, cel discutat aici se reclamă de la o formulă minimalistă (descriere care aproape că nu mai înseamnă nimic, fiind la mare căutare printre majoritatea autorilor români contemporani), aparent eliberată de orice miză, care mi-a amintit de proza scurtă a lui Donald Barthelme. Spre deosebire de aceasta – sau de prozele lui Raymond Carver, pe care, spre ghinionul acestui volum, le citeam în paralel – gratuitatea nu merge „pînă la capătul liniei”, ci se vede faultată de intervenţii auctoriale pe care, deşi miza volumului, expusă de autor pe manşeta copertei
