De vreo 30 de ani, Bucureştiul atacă verticala ca un beţiv ridicat, doar el ştie cum, de pe caldarâm.

Opera lui Ceauşescu continuă, dovedindu-se astfel că nu e nevoie de un program pentru a distruge. Mai întâi, au fost pereţii-cortină din sticlă, urgia estetică a anilor '90, prin care s-au ridicat o sumedenie de construcţii în zone nepotrivite, gătite ca nişte globuri de discotecă sau ca nişte băi întoarse cu interiorul în afară. După ce bolta a fost înţepată abuziv în diverse locuri, a început asaltul asupra fiecărui metru pătrat, clădiri triunghiulare sau lamelare ameninţând să spargă asfaltul cu prorele lor.

Este atâta publicitate stradală, de parcă sărăcia ar fi singurul lucru pe care mai putem să-l vindem. Blocurile au fost drapate în giulgii cu reclame, ce înlocuiesc urâţenia fadă a paralelipipedului comunist cu mesajul ţipător al vânzării cu orice preţ. Panouri dreptunghiulare imense sunt plasate în curţi, plasturi pe gurile unor case ce nu mai pot vorbi despre frumuseţea lor.

Dacă ar exista vopsele de exterior fosforescente, le-am folosi fără ezitare. Dacă tehnologia de construcţie a clădirilor rotitoare ar fi un pic mai ieftină, acestea s-ar oferi privirilor în fiecare intersecţie. Unde este albul, unde sunt tonurile discrete? Avem hoteluri verzi cu stele cât pepenele, faţade imitând bronzul, case de culoarea gălbenuşului. Nuanţa tutelară a capitalei moderne e însă un grena obosit din naştere. O regăseşti pe majoritatea noilor clădiri de câteva etaje din cartierele vechi, dar şi pe cele mai multe blocuri recondiţionate termic. În cazul primei categorii, acest grena scaldă de-a dreptul clădirea, căci detaliile arhitecturale vopsite într-o culoare de contrast au dispărut. Prin făloşenia lor, mai înalte cu cel puţin un etaj decât casele din împrejurimi, seamănă cu nişte sergenţi de stradă îmbrăcaţi în uniforme. Rolul lor nu este să se integrez