În 1988, Mircea Iorgulescu tipărea la Editura Cartea Românească una dintre cele mai originale cărţi dedicate lui Caragiale: Eseu despre lumea lui Caragiale.
În 1994, autorul şi-a retipărit cartea, fără a pica în păcatul rescrierii din perspectiva schimbărilor din decembrie 1989, sub titlul Marea trăncăneală - eseu despre lumea lui Caragiale. Marea trăncăneală fusese titlul original al cărţii, cel din 1988. Cartea nu putuse să apară sub un asemenea titlu. Părea o aluzie la perioada Ceauşescu. De altfel, chiar şi cu titlul schimbat, la vremea primei ediţii, volumul a fost primit în cercurile literare ca un gest de cârtire. Regimul Ceauşescu, atât de viguros la începuturi, ajunsese spre final într-o clară decadenţă. Faptei îi luase locul vorba. Se trăncănea pe scară naţională. Totul era prilej de vorbă lungă - reuniunile Partidului Comunist, vizitele lui Ceauşescu, emisiunile radio şi tv. Se pălăvrăgea infinit şi inutil chiar şi în lumea disidenţilor. În alte ţări din Est se lupta împotriva comunismului cu fapta. La noi se prefera vorba.
Nu ştiu dacă Mircea Iorgulescu se gândeşte să mai publice o ediţie. Dacă o va face, ar trebui să-şi intituleze cartea Dictatura trăncănelii. Pentru că azi, urmărind viaţa noastră publică, ne dăm seama că se trăncăneşte mai mult decât pe vremea lui Ceauşescu şi, poate, infinit mai mult decât pe vremea lui Caragiale. Într-un editorial din „Epoca" (8 decembrie 1896), purtând titlul „Lascăr Catargiu", Caragiale vede în regimul democratic, urmând dictaturii Regulamentului Organic, o nouă dictatură:
„(...) Proclamarea redeşteptării şi emancipării noastre politice a fost semnalul inaugurării celei mai teribile şi înjositoare tiranii - tirania vorbei. Iată ce ne-a stăpânit o jumătate de veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflată şi seacă".
Această excepţională teză din publicistică şi-a găs