Cel mai bun şef este cel care se pricepe la toate. Tu te pricepi la ceva. De obicei, este pus şef pe criterii politice (la toate instituţiile publice) şi pe interese clientelare (la multe companii private). El vorbeşte mult, tu ciuleşti urechile, el îşi dă cu părerea despre orice, tu n-ai curajul să-l contrazici. El este şeful.
N-a deschis niciodată computerul, dar este în stare să spună programatorului ce trebuie să facă. Îi atrage atenţia juristului că textul redactat e prost, deşi juristul îi spune (cu teamă) că textul face parte dintr-o lege apărută în Monitorul Oficial. Legea trebuie modificată! – conchide ofuscat şeful. Îi arată farmacistului avantajele unui medicament, cerându-i să-l vândă fără scrupule. Nu are studii de farmacologie, dar e şef de marketing! N-a scris în viaţa lui un articol memorabil, dar le dă lecţii ziariştilor cum trebuie să scrie. Pentru că e omul patronului. N-a dat niciodată cu mătura, dar le reproşează măturătorilor că n-au dat bine cu mătura. Habar n-are de televiziune, dar restructurează o televiziune. Nu are nicio idee, dar le reproşează amploaiaţilor că n-au idei. N-a construit cu mintea lui ceva, dar se lamentează că nimeni nu-i înţelege construcţia pe care o are în minte. (Are o minte goală.) Asta e de când lumea, bun sau prost, bădăran sau afemeiat: trebui să te pui bine cu şefu’!
Una dintre pasiunile şefului care se pricepe la toate este promovarea „muncii“ şi „rezultatelor“ sale. (Inexistente.) Atât pe „verticală“, către cei care l-au pus, cât şi pe „orizontală“, către presă şi public (dar pe public nu dă doi bani!). Promovarea „realizărilor“ este o prioritate şi o obsesie. Printr-o campanie de PR bine ţintită, şeful care se pricepe la toate îşi creează imaginea de profesionist, om capabil, de neînlocuit, îşi creşte „cota“, astfel că este oricând gata să preia alt post de şef şi mai bun. PR-ul creează mituri (de c