Regizorul Adrian Sitaru afirma, la proiecția de gală de la Cinema ”Florin Piersic” din Cluj (la sfârșitul săptămânii trecute), că ”Domestic” nu e un film despre ”interacțiunea dintre oameni și animale”. Și are dreptate: mai degrabă e un film despre interacțiunea dintre animale și animale. Unele bipede. Pe o parte comedie, pe o parte tragedie, pe alocuri esopic (nu în sensul de ambiguu, ci în cel în care se face trimitere la fabulistul elen) și cu puțină glazură freudiană (obsedantul vis al ”vinovăției” lui Toni). Proporțiile sunt atent gestionate și fac din ”Domestic” un film pentru care merită să ieși din casă. Nu e o peliculă menită să schimbe lumea, ci una care emoționează, suprinzând a-normalitățile unei normalități de viață domestică (de unde și titlul).

Animalele (mai mult sau mai puțin ”domestice”) sunt doar un pretext, un turnesol al sentimentelor pe care personajele și le înhibă în interacțiunea directă (soț-soție, amanți, părinți-copii, vecini de scară), dar cărora le dau frâu liber atunci când intră în contact cu necuvântătoarele. Un tată cinic și atoateștiutor (deși ”știința” lui e un amalgam de pseudo-credințe și filosofii de bodegă) e incapabil să empatizeze cu nevasta și fiul lui, dar e înduioșat de suferința unui porumbel. Un profesor, tată de familie și administrator de bloc (cel puțin teoretic o persoană cu multiple responsabilități) nu reușește să comunice cu soția lui după ce-și pierd fiica într-un accident, dar se atașează de o pisică pe care, inițial, nu o putea suferi. Iar Toni, un pierde-vară speculant de sentimente comune, ajunge să adopte cățelul care îi scosese din sărite pe cei mai mulți dintre membrii unei asociații de proprietari. Și de aici și miza (și întrebările) cu care rămâi după vizionare. Ce (ne) împiedică să ne exteriorizăm sentimentele în relațiile inter-umane? De ce e nevoie (sau e nevoie) de intermedierea unui necuv