Pe teren, la Călan. Întreb studenţii care este prima lor impresie, după o zi de bătut zona în lung şi-n lat. - După ce a fost un fel de pămînt al făgăduinţei, ca să spun aşa, acum e ţara nimănui. Cum spunea o femeie cu care am vorbit, "Călanul e un oraş şters de pe hartă". - Nu ştiu, dar impresia mea este mai degrabă că s-ar descurca oricum. Prime impresii. Prime contraste majore, între sentimentul de cataclism şi cel de viaţă care merge mai departe. Urmează altele: clădirea aceasta imensă, demnă de o Catedrală a Neamului, ridicată de Martorii lui Iehova lîngă centrala termică a cartierului de blocuri, năpădită de buruieni; disponibilizările masive, pe de o parte, optimismul tinerilor care pleacă la lucru, de regulă în Spania, pe de altă parte; trenurile nesfîrşite care transportă fostul combinat ajuns fier vechi şi, alături, oameni care scormonesc prin pămînt după şuruburi pe care le vînd apoi la kilogram; combinatul însuşi, în care mai lucrează doar vreo cîteva sute de oameni în aşteptarea disponibilizării şi, peste drum, firma prosperă For ever, cunoscută în zonă mai degrabă ca Foraibăr. Cu inevitabilele diferenţe locale, acest gen de impresii le poţi avea şi la Călăraşi, la Petroşani sau la Reşiţa, în mai toate zonele mono-industriale din România peste care a trecut tăvălugul dezindustrializării. Căci despre asta este vorba: un vast proces social de dezindustrializare, echivalent, într-un fel, al celui de de-cooperativizare. Îl cunoaştem din presă, ca exigenţă a trecerii la o economie de piaţă. Aflăm periodic despre el prin revoltele sindicale de ici şi de colo şi negocierile, adesea tenebroase, care se poartă cu

aceste ocazii. Ce ştim însă despre dezindustrializare ca proces social, altfel spus ca strategii de viaţă ale oamenilor mulţi şi mărunţi care trăiesc această dezindustrializare? Doar că ei trebuie să înţeleagă că aceasta este singura soluţie!